spovedanie

La spovedanie

– Ce nume ai, robul lui Dumnezeu?
– Berilă, părinte. Berilă.
– Spune, robul lui Dumnezeu, ai vreun păcat care te apasă?
– Apăi… nu, io zâc că nu.
– Fumat-ai?
– Nu…
– Bețivi-te-ai…?
– Nu…
– Preacurvit-ai?
– Nu, Doamne ferește…
– Înjurat-ai?
– Nu…
– Mâncat-ai pân-ai pleznit?
– Nu…
– Iubit-ai banul?
– Nu…
– Mânios, fost-ai?
– Nu, părinte…
– Nici pe muiere, nici pe prunci?
– Nici, părinte.
– Nici măcar în trafic?
– Nici măcar, părinte.
– Marș de aici, prostule, trăiești degeaba…

4 lovituri, dă-i și tu!

Las Povedanie

Și… mă duc la spovedit. Pentru că fac parte din românii ăia care-și dau copilul la Religie, care țin post și se mai și roagă, dar care nu-și bate nevasta, că mă tem să nu mă lovească înapoi.

Și pentru că bloggerul mai are nevoie și de un moment de umilință în 12 luni, ca să se echilibreze universul, că și așa e cam îngâmfat uneori, dar numai fără motiv.

A, și pentru că motive personale.

Și… mă întreabă popa din prima, că simțea cu cine are de-a face:
– Și… cu beutura… suntem prieteni?
– Păi… dușmani nu suntem! (more…)

9 lovituri, dă-i și tu!

La spovedit

Pe o ninsoare cu vânt import Rusia, intru în biserică cu o ușoară teamă: urma să-mi mărturisesc păcatele în fața lui dom’ părinte și a lui Dumnezeu! Plus că miroseam puternic a leurda mâncată de cu seară, și-mi era o jenă consistentă. Dar, așa cum nu v-am mai spus, mai bine să miroși a usturoi, decât să miroși a colivă! (mă puteți chiar cita cu asta).

În biserică era plin de elevi care se bucurau de săptămâna ”Școala altfel”. Oare ăștia au păcate? îmi zic. N-au! Dar ai tu și pentru ei, Gropare, că nu degeaba te tot cerți cu fanii Mihaelei Rădulescu pe Facebook!

Aștept răbdător să-mi vină rândul la îngenuncheat în fața lu’ dom’ părinte; și, când mă cheamă, trag aer în piept ca să nu-l asfixiez pe Sfinția Sa cu mirosul, mă pun în postura de rugăciune și, cu patrahirul pe față, răspund abia șoptit când mă întreabă cum mă cheamă:
– Groparu!

De pe patrahirul de pe fața mea, mirosul de leurdă ricoșează și-mi vine mie direct în ochi, amețindu-mă.

Începem să-mi înșir păcatele. Nu intrăm în detalii, pentru că nu doresc să rup sfânta taină a spovedaniei; dar ajungem, încet-încet, și la ce contează:
– Bei? zice dom’ părinte.
– Ăăăă…

Ce era să-i zic? Că nu poți să minți sub patrahir.
– Păi… ca băieții! Mai beau câte un păhărel.
– Și, când bei, te îmbeți?
– Apăi… mno… deci… apăi se mai întâmplă, no!

Dom’ părinte este doborât de durere.
– Des?
– Păi… nu chiar în fiecare seară!

Dom’ părinte meditează preț de o secundă.
– Da’… când te îmbeți, faci scandal? Mergi acasă la soție și la băiețel, și îi cerți și îi lovești?
– Doamne ferește, părinte! zic. Doamne ferește, niciodată.

Când ajung acasă, nu știu cum să mă bag mai repede în pat, așa se învârte casa cu mine.
– Și… când bei, iei ultimii bani din casă? Și lași familia fără hrană ca să ai tu beutură?
– Doamne ferește, părinte! Niciodată! Niciodată, zic.

Ușurat, dom’ părinte se uită la mine și-mi zâmbește:
– No! Păi atunci e OK.

Așa o zis Sfinția Sa. Deci, frați români, încercați să nu faceți scandal când veniți acasă abțiguiți; și lăsați și voi, acolo, muierii batâr un bon de masă, ce naiba, nu fiți proști, Doamne, iartă-mă.

9 lovituri, dă-i și tu!