Mile

Momentul ăla când zâmbești recitind ce ai scris acum 8 ani

După 10 ani de blog și vreo câteva mii de postări… căutam o poză cu EL, și-s rare, pentru că am prostul obicei de a nu prea face poze cu oamenii. Plus că EL nu mai avea nevoie de fotografii: era omniprezent. Pe sticlă era peste tot, sinonim cu breaking news sau cu transmisie în direct de la trimisul nostru special. Era acolo la război (la multe războaie), (more…)

3 lovituri, dă-i și tu!

In loc de necrolog

Se cheamă “În loc de necrolog” fincă ăsta nu e necrolog. Necrologul e pentru oameni morţi; ori sîrbu’ nostru e în interior, acolo, trăieşte, s-o înfipt în inimă, cu multele lui kile, s-o băgat ca un vârf zimţat de săgeată şi nu prea mai iese fără să rupă carnea! Va dispărea de acolo numai când voi dispărea şi eu – cu voia dumneavoastră, prăjit, să poată zbura cenuşa mea prin tot Clujul, prin Sibiu şi în vale, pe Bega, spre un apartament aflat pe undeva pe lângă stadionul Poli.

Stai jos, mi-a zis Crivăţ la telefon înainte să-mi spună că sîrbu’ a aţipit un pic. Musai stai jos ca să îţi zic ceva!

Cum a început totul? Mile m-o agăţat de pe blog.

Cum e Mile? îl întreb pe Ciutacu, la prima bere băută împreună. Mile? E un sîrb nebun! Nebun-nebun…

Hai să vezi ceva, i-au zis băjeţii când au ajuns în Bagdad, în plin război. Hai! Şi l-au dus până într-un cartier bombardat, unde pe un ditamai bulevardul rămăsese întreagă (în mod ciudat) o singură clădire. O clădire de sticlă (!!!): ministerul petrolului. I-au zis: zi-le de asta celor care vor spune că americanii au venit aici să instaureze democraţia.

Cel mai rău mi-o părut că nu m-am putut îmbăta pentru el – încă. Fincă ţin post!

Mile a pupat rechin! Amu e jos site-ul, dar dau link pozei imediat ce revine online.

Când a plecat la tsunami, l-au sunat când omul pleca la revelion, era în aeroport! A lăsat totul baltă şi s-a dus. A zburat vo 30 de ore cu avionul, îmbrăcat în hainele de ski. L-au pus să se descalţe în Indonezia, la aeroport, la 40 grade. Vameşul respectiv regretă şi în ziua de azi!

Ferească Dumnezeu să fi încercat vreodată să plăteşti ceva când erai în Timişoara la el. Te-ar fi nenorocit! Am suferit enorm că nu am prins momentul (din punct de vedere financiar mi-a fost foarte greu anii ăştia, şi eu cînd nu am bani parcă sunt dezbrăcat la Polul Nord, aşa mă simt) în care să-i chem pe Mileşani la Cluj şi să-i ţin ca pe nişte prinţi tot weekendul, măcar tot weekendul. Să-i răsfăţ şi să fac bancuri că-l pun pe sîrb la skandenberg, că îl pufnea râsul şi io mă distram de ce râs avea el, import Serbia – râs de contrabandă.

Când am fost la Timişoara, la revelul sârbesc, i s-a stricat maşina tocmai în drum spre graniţă (plecam la Belgrad). Am făcut rezervare la Taverna Sârbului, în Timişoara, cu câteva ore înainte de eveniment. Taverna – plină ochi, cred că numai primarul dacă suna ar mai fi primit masă. Şi ştiţi cu cine am stat la masă? Bivolaru, măi copii. Mafiotul. Care avea o slăbiciune aparte pentru sîrb. Că aşa era sărbul nostru: iubit de regi şi de hoţi deopotrivă. Şi care sârb m-o apărat când Bivolaru şi-o asmuţit gorilele pe mine, că nuş ce porcherie i s-o părut lui că am făcut, sau chiar am făcut, că aşa de gras era Bivolaru că am vrut să-l mamelesc, şi el nu ştiu de ce s-o atacat.

La revelionul de la Văliug a stat 4 ore să răspundă mesajelor de La Mulţi Ani. Aşa de iubit era!

Sârbule! î-am zis în 2008. Ai fost de faţă la ultimele 5 evenimente majore din viaţa mea: ziua mea de naştere, revelionul, revelionul sârbesc, divorţul meu de prekină-mea, şi amu concediul meu de odihnă!

Când erau în Sarajevo, convoiul lor a fost oprit de musulmani. L-au dat jos, i-au văzut cruciuliţa de la gât şi au scos cuţitele. Le-au dus la gâţii lui Mile: “Ce lănţişor fain ai! Nu mi-l dai mie?” “Ba da, frate, ia-l, uite aici, cadou!” “Las’ că mi-l iau singur!” Şi a apăsat cu cuţitul pe gât, să ne omoare sărbul, că era război şi ei aveau Kalashnikoave. Până s-a oprit lama de la brişcă în lanţul legitimaţiei de presă: ziarişti! Dispăreţi de aici, a zis bosniacul cu veleităţi mujahedine. Presa curului! Nu vrem să vie iară ăştia să vă caute că unde le-au dispărut reporterii.

Gropareeee… nu mai e!!! Andreea, Gabi, Natalia. Le-am rugat frumos să-mi zică Radu, că Groparu e amorţit de la veste şi un pic furios pe unele chestii fără noimă.

Poza mea preferată cu Mile.

Când mie nu mi-or mers relaţiile cu femei de alt sex decât al meu în perioada asta o stat cu mine zi şi noapte la discuţii şi ulterior ore în şir la telefon până m-o calmat. Groparu e cam kishet la cur când rămâne fără cineva iubit; şi sîrbul o stat cu el fără să îşi piardă măcar o dată răbdarea şi cumpătul şi să-mi zică mai meri în pula mea de fătălău, e 5 dimineaţa şi eşti rupt de bat şi îmi povesteşti de un cur adipos de muiere, nu eşti sănătos la cap, de parcă n-ar fi plină lumea de ţesut mamar de calitate excepţională, că trebe numai să întinzi mâna ca să îl bâjbâi!!

La mormântare am incercat sa mai facem din când în când câte un banc idiot. Ca Mile de amu e cu noi pretutindeni, o sa ne vadă tot ce facem, şi cel mai naşpa e că o să ne vază puţele cand vom face dush; şi o să se râdă de cât de mici sunt ele; şi că nici măcar cu grosimea nu ne prea putem lăuda; şi hohoteam isteric şi nervos de ce puteam debita, si apoi ne feream ochii unii de altii. Ca nu era prea bărbătesc ce se oglindea în ei.

După ziua mea, prima noastră întâlnire, a scos levorveru‘ să mi-l arate, că nu prea pleca nicăieri fără el. Am crezut că fac infarct! Chefuisem, o gaşcă de beţivi toţi, fără să ştim că sîrbul, la 2 paşi de noi, era cu Colt-ul în paporniţă.

Aşa de frumos a scris de mine, că nu m-am regăsit apsolut deloc în postările lui în care apăream şi eu. Da, sîrbul a exagerat puţintel la faza asta, dar noi îl iertăm, nu-i aşa?

Vorbea rar, apăsat. Nu abera.

Am vorbit cu el ultima dată prin februarie. I-am dat vestea cea mare, am să v-o dau şi vouă când vine vremea. Apoi i-am tradus CV-ul. Căutaţi-l la el pe site, şi l-a postat parcă înainte de a le da cu flit anteniştilor! Merită.

În Irak, a intrat în Bagdad odată cu trupele americane, se trăgea, era nebunie. I-au aruncat o puşcă de asalt: ştii să o foloseşti, nu? PLM, a zis sîrbu, io sunt cu presa, nu cu stropitoarea de gloanţe! Mă doare pe mine la pedală cu ce eşti tu, i-o tăiat-o US Marine-ul, io tre’ să îmi apăr curu meu, nu am timp să îţi apăr şi curu’ tău! Ţine-o şi tragi în tot ce vezi, copil, femeie, invalid, popă; e teatru de război, nu au ce căuta aici, dacă sunt aici, sunt aici ca să te omoare!

Când aveai ceva de zis, asculta ore în şir. Fără să întrerupă. Câţi români aţi văzut să facă asta? CÂŢI ROMÂNI NU TE ÎNTRERUP DUPĂ PRIMELE 12 SECUNDE SĂ ÎŢI SPUNĂ CĂ CE AU PĂŢIT EI E ÎNCĂ ŞI MAI COOL???

Se distra cu poftă de bancurile cu ovrei pe care le făcea Mordechai.

Îţi povestea de Serbia şi Muntenegru şi Yugoslavia cu o pasiune mistuitoare. Mergeam pe mâna lui (io eram în concediu, nu eram preocupat cu gândirea): Mile, azi ce mănânc? Azi, zicea Mile, şi mă citea preţ de o secundă: azi mănânci muşcaliţa, sau burek, sau plescoviţă, sau peşte, sau calamar umplut, sau mai ştiu eu ce, şi niciodată – niciodată! – nu m-a dezamăgit. Petreanu (unul dintre puţinii antenişti pentru care Mile avea o deosebită apreciere) o zis în Belgrad că eu am o tenie de 7 kilometri care face naveta la mine prin maţe în burtă, aşa de mult am halit!

Baaaaarbiiiieeee! îi spunea femeii lui Hădean. Şi toţi râdeam, ea cea mai abitir!

În Belgrad, mi-a arătat maternitatea bombardată de americanii. Mi-a arătat şi podurile pe care sîrbii s-au suit ca scuturi umane, să le apere de Tomahawk. Mi-am reconfirmat că sîrb egal dârz.

Când a venit la Cluj, după o pauză de vreo 2 ani, am avut chef să cânt la chitară, şi i-am cântat – aşa, mai şchiop, cum ştiu şi eu. La mine asta e lucru rar!

Vă daţi seama că şi-a vândut casca la licitaţie pentru ca Răduţă să trăiască?

Stătea mereu în capul mesei. La sârbi nu e lucru de şagă cu papa! Şi era cel mai bun amfitrion.

În Kosovo, era cu Oana. Un politruc albanez l-a lovit peste faţă, la un filtru. Mile i-a zis: dacă mai dai o dată, cel puţin unul dintre noi sigur nu-şi va mai vedea mama! Nu, nu a mai dat.

Când a venit în Cluj, un englez de la hotel a urlat că vrea să doarmă, că ce tot îi cu muzica aia pe coridor! Cu forţa disperării am oprit o locomotivă sîrbească să nu facă un cur băşit de englezoi una cu mocheta. Nici azi nu ştiu cum am reuşit. Şi, vorba lui Crivăţ, englezocul habar nu are ce aproape a fost de moarte!

Ştiaţi că sârbul avea un ditamai tatuajul cu Osama pe antebraţ?

Gătea excepţional de senzaţional. Cu pasiune!

Nu existau bancuri cu mama şi tatăl lui. Nu se glumea cu aşa ceva. Ştiaţi că domnul Cărpenişan a făcut închisoare politică ani lungi? Da. A făcut. Dintr-un motiv binemeritat: ESTE SÂRB.

La nunta lui Mile, când am ajuns în miez de noapte, direct de pe tren, alipit de buchetul lui Crivăţ, doi flămânzi cu trei buruieni, m-a strâns ca pe un pui de găină în braţe, de nu am mai zis nici mâc 14 minute. Cred că în intervalul ăsta am respirat prin pori, ca batracienele.

Nu-l mai suport pe Ăla de Sus, a zis Ramona imediat după mormântare! Nu m-am putut uita în ochii ei când i-am zis: e OK să fii supărată pe Dumnezeu, i-am zis. EL înţelege.

Pentru mine, cel mai mare român al ultimilor trei ani e un sîrb.

Nu toate versurile de mai jos se potrivesc. Dar am mai făcut bancuri gay cu Mile al nostru – şi s-o amuzat copios.

La final, şi-a permis o ultimă extravaganţă: a amestecat minţile unui nefericit de la Antenă şi a făcut o ultimă glumă şi mi-a omorât moartea, moartea mea. Oare numai eu văd ironia aici?

Şi în loc de epilog:
Gabi: pe întreaga durată a slujbei o stat un porumbel pe capelă, nu o plecat nicăieri…
Io: s-o cacat pe capelă?
Gabi: nu…
Io: calmează-te, nu era Mile.

Update – am primit mailul asta:

“am citit o poezie de la horia blidaru si am si tradus-o in limba sarba. as dori se postezi aceasta poezie in amandoua limbile si amandoua alfabetele sirbesti pe blogu tau.

inca nu mi vine sa cred ca mile a plecat.

nu numai ca sunt sirb, am admirat mereu ce a facut si pacat ca s-a intimplat asa.

Beli Paks”.

Cand moare un sarb,
lacrima tace.
Se face piatra si cade
peste tot noroiul lumii.

Cand moare un sarb,
lacrima tace.
Fulg orfan, se ridica la cer,
sa-l intrebe pe Dumnezeu.

Cand moare un sarb,
lacrima tace.
Bob langa bob,
pana inunda pamantul

cu strigat din toti rarunchii
de dragoste de viata,
asa cum numai inima sarbului
o poate muri
in fiecare clipa.

Drum bun Mile Carpenisan

Kad Srbin umire,

Suza zaćuti.

I pretvorena u kamen pada

U blato ovozemaljsko.

Kad Srbin umire

Suza zaćuti

Pahulja siroce u nebo leti

Da pita Gospoda.

Kad Srbinu umire

Suza zaćuti

Ko zrno kraj  zrna

Dok ne preplavi zemlju.

Sa krikom od svih uzdaha

Od ljubavi i života.

Onako kako samo srce srpsko

Da umire zna

Svakoga  trena.

Srećan ti put Mile Karpenišan

Kaд Србин умире,

Суза заћути.

И претворена у камен пада

У блато овоземаљско.

Kaд Србин умире,

Суза заћути.

Пахуља сироче у небо лети

Да пита Господа.

Kaд Србин умире,

Суза заћути.

К’о зрно крај зрна

Док не преплави земљу.

Са криком од свих уздаха

Од љубави и җивота.

Онако како само срце

Да умире зна

Свакога трена.

Срећан ти пут Миле

Карпенишан

78 lovituri, dă-i și tu!

Păţăşti!

– Alo, salut, bă Greucene, zic.
– Bă, zice. Bă!

Face o pauză, trage aer in piept.

– Bă! zice. Bă, da’ de ce eşti prost, bă?

Stau o secundă, mă gândesc – oare ce dreq am făcut iară?

– Taci, mă! Că nu-s prost.
– Nu eşti prost? Nu eşti prost???
– Nu mă! Cum să fiu prost? Eşti prost?
– Bă, zice ăsta. Ai auzit ce ai păţit?
– Da, zic. Am auzit, plm.

Ştiu că ştiţi, dar pentru cei care nu ştiţi vă repet: poza asta. Mile a pus-o la el pe site, în categoria pozelor de la nunta cărpenişană, cum că ea-l reprezintă pe Groparu. Io, care toată viaţa mea am încercat să-mi duc viaţa cât mai obscur, am sărit ca ars: “bă, sârbulaine! bă… iar ai pus poză cu mine pe interneţi? scoate-o, plm!” “taci, bă, zice Mile. Taci! Eşti prost? Că ai fost la nuntă! Şi am pus cu toată lumea poză! Şi tre să pun şi cu tine! Fincă aşa trebe!” “Bine, bă” – zic io – “sper să nu mă văd pe saituri de matrimoniale la secţia <gay, caut cuplu>; da’ scoate măcar numele Groparu de lângă ea, să zică lumea că sunt un nuntaş inebriat oarecare!” (plus că mama nu ştie că eu fumam, şi nu vreau să afle, că dupa aia nu mă mai lasă să-i încasez pensia, şi adio bani de pochere!)

Ei bine, Mile pleacă, sireacul, în pauza asta fără permisie, că deja-s supărat pe el de Doamne feri, să vedeţi numa’ ce-i fac când îl prind; şi la Antena, avidă de poze cu Mile, poza asta a devenit poza asta. Adică poza lui Groparu a devenit poza lui Mile, că invers nu se putea decât prin involuţie, şi natura nu prea face d-astea. Am aflat la câteva minute de la săvârşire, mulţumesc, bă Marus!

– Păi! mai zice Greuceanu. Vezi că eşti prost?
– Nu-s, mă, prost! mă inervez io.
– Ba da! Că ce caută poza cu tine acolo? Că tu nu eşti Mile! Că tu nu eşti nimic; nici măcar mort. Eşti un bloagăr, şi-atât! Un bloagăr!
– Păi e vina mea, bă, că or pus ăia poza defectă?!
– Ba da! E vina ta. Fincă eşti prost, şi de-aia or greşit ăia poza!

Face o pauză, trage aer în piept.

– Bă! îi zic. Uite.
– Ce! zice.
– Bă! Io cu faza asta am devenit mai tare decât Ludovic ăla al numaiştiucâtelea. Da?
– Ha? nu pricepe Greuceanu.
– Păi da, bă! Că ala o zis “L’État, c’est moi!”. No…
– Păi şi?
– Păi! Şi io amu zic “Sârbu, c’est moi!” Şi am încheiat povestea! Da? Da. Că invers nu se poate decât prin involuţie, şi natura nu prea face d-astea.

Ca să dispară orice urmă de ambiguitate: mi-am anunţat părinţii gropăreşti să nu se sparie şi să nu dea repede fuga să verifice dacă sunt trecuţi ca beneficiari la asigurarea mea de viaţă, că teveurile minte. Şi nu intenţionez să dau pe nimeni în judecată la ora actuală, fincă a greşi e omenesc, şi nici nu cred că asta îşi doreşte familia Cărpenişană, de alfel greu, foarte greu încercată, sărumâna, tanti, sărumâna, nenea! Pare numa’ rău că uneori nu am coaele lu Mile, că sârbulaine ar fi pus o mână pe Colt şi una pe sacul cu gloanţe, şi s-ar fi lăsat cu borş antenesc, neregretabil borş, dacă mă întrebaţi.

Update: ieri la mormântare am auzit că deja pregătesc terenul pentru a acţiona Antena în judecată. Dacă e aşa, îmi spuneţi şi mie, vă rog, cum se termină procesul? Şi mai ales, dacă îl câştig? A: şi vedeţi că titlul ăsta e unul din motto-urile preferate ale Mileşanului, că d-aia l-am scris cum l-am scris.

48 lovituri, dă-i și tu!

Nu prea am titlu! Nup

Sa scrii, Gropare, zice tanti Cărpenișan.

Eram cu curul pe pardoseala rece, in capela nezugravita, langa un Mile așa cum nu-mi imaginam că poate exista.

Să scrii, fă lumea să râdă, că ne-am săturat de lacrimi! Tanti, zice Groparele. Cam pișat Groparele, daca mă-ntrebați. Mă podidește simtul realității și vreau să-i zic că lumea nu prea râde la mine pe site! Dar tot ce iese printre buze este: tanti, am zis că nu rămân la mormântare, dar voi rămâne, da, voi rămâne. Dumnezău să ni-l ierte!

După care ies afara, petrec ceva vreme cu niscai bloagări.

Mă mai judec, mă mai socotesc.

Ulterior, decretez: bă… nu pot, io nu stau, io mă duc! Mă duc unde pot… spre căși, asta e, nu am ce căuta acolo! Na, bă Mile, îmi zic, amu stiu ca te uiți la noi, râzi în barbă (să știți și voi, Mile râdea ca Moș Crăciun, un râs plin de bunătate) și îți zici “vacă ăsta de Groparu nu se dezminte, ui la el cum scuipă și înjură-n cimitire, și minte mame prin capele!” – că eram în capelă când îi spuneam mamei Cărpenișan că rămân la mormântare; și da, am cam înjurat în sfântul cimitir. Și am și stuchit ca o mâță, dar tot nu am scos nodul ăla din gâți, ăla nuș cu ce trece, al dreq nod!

Așa că o iau pe Gabi deoparte și îi zic: Tu… mă car, plm. PLM! Plec acasă, nu pot sta, nu are rost sa stau.

Bine, zice Gabi. Du-te, dacă e musai. Dar spune-i și lui, mai zice Gabi, spune-i lu’ Mile că nu poți sta!

M-am intors catre Mile, și nu am putut să-i zic și lui.

Așa că mai rămân o zi la Cimișoara, că mâine urmează cea mai grea zi a relației noastre cu Mile.

44 lovituri, dă-i și tu!

Azi e ziua lui Mile Carpenisan

Aflat la mare departare pentru a Serbiei reunificare
E omul care cand vrea e si nova, si soare,
Care jongleaza cu luceferi si ii stinge cand il deranjeaza,
Omul care paişpe galaxii şi încă 22 de sisteme solare administrează,

E alfa şi omega, roata de rezervă a lumii acesteia în agonie,
E şi şoferul ei atunci când intră în vrie,
Şi-o scoate din derapaj cu multă iscusinţă
Şi-n el până şi Satana are credinţă,

E omul care numeşte miniştri şi preşedinţi
Şi pe loaze, puturoşi şi idioţi îi scoate din minţi,
Omul care când încearcă, mereu reuşeşte,
Şi amu stă pe plajă muntenegreşte,

Omul care l-a numit preşedinte pe Obama,
Căruia masonii îi lustruiesc pulpana,
Care lucrează la CIA, SRI şi KGB ca şi consultant,
Şi care însuşi vieţii îi este amant,

Care joacă cu moartea cărţi,
Care valorează cât o mie de comori pe hărţi,
El e omul, şi – într-un cuvânt, ca să le zic pe româneşte ca Ursu (zi-le, Gropare, zi-le!)
Srecan Rodendan, druze Mile!

9 lovituri, dă-i și tu!