Prima delegaţie cu Jens – partea doi

Cu șefu’ ăla mare cu tot trebuia să merem la prezentare de produs (sau product demo, cum vreți să-i ziceți), așa că la 6 și ceva mărunțiș dimineața eram în holul hotelului. Ce să vezi, bag sama că toți aveau treabă la prima oră dimineața, că era plin ochi în hol de tovarăși la costum și cravată. A, era unul fără cravată: Jeeeeeeeeeens, urlu io ca apucatu’ (nu că m-aș jena prea des), mergând spre șefu’ ăla mare cu cravata desfăcută. Bă, știi face nod la cravată, că io nu, întreb. Ăsta pufnește păi io am fost cătană în Danemarca (fusese nu știu ce nație de căpitan, sau ceva de genul, nu am făcut armata, nu mă pricep, cert e că avuse în subordine o gașcă de pifani). Cu alte cuvinte nu eram io singuru’ prost de care dăduse la viața lui.

No, stau io să îmi facă ăsta nodul la gâtlegău (pentru cine cunoaște) sub privirile înmărmurite a câtorva de-ăștia costumați (men in black, cum le zic io), la care se uită șeful către ei și le zice sec: suntem foarte disperați la fermă de vreme ce angajăm de-ăștia. Galeș, ca să îi întorc serviciul, vai, șefu’, da’ ce costum ai. Dacă zici cuiva acasă, te omor, mârâie ăsta ca să-mi taie elanul. Am mai zis pe undeva, nu era omul genul să se omoare după costume și alte finețuri.

Ne urcăm noi în taxi să merem la prima tură, la ceva potențiali parteneri, final foarte faini oamenii, bă, vă dăm un cafei, ceva? Blue Mountain, zice șefu’ sec. Io ce să zic, ca el, nu știam io ce cafea îi aia. No, nu e chiar din-aia de care tot credem noi că ce bună îi dacă te costă 100 de dolari gramul, așa că m-am mulțumit cu de-aia de e pe toate gardurile. Chiar și la greci. Și da bă, ne-am dat la toate telecoamele alea din Grecia și poci a vă zice și acuma, după 6 ani, că numa’ nu le venea să creadă că există softuri de-alea care le face munca la modul foarte repede și elegant. Cum am zis la multe traininguri și prezentări – bă, ăsta nu e soft să dați oamenii afară de la firmă, e soft să aibă oamenii mai mult timp pentru altceva (a se citi cafea). Io zic că per ansamblu o ieșit bine spre grozav, dovadă că m-am mai dus o dată cu omul, la București (despre asta, altă dată).

Bă, atâta vreau a vă zice, foarte faine autostrăzi pe la oameni, la care șefu’ turat, știa el ce știa încă de pe atunci, dă-i în mama lor de greci, și-or făcut toate autostrăzile cu olimpiada asta din 2004, or băgat 1 miliard ca să scoată două, ăștia nu fac nimic dacă nu le iese de un șmen. Acuma, în 2012, cred că îi dăm toți dreptate omului.

Ei, și vine drumul spre casă. Mă urc io fain frumos în metrou (mulțam, Lenți, a mia oară, de ponturi) și ajung la aeroport ca românu’ gospodar așa, pe la 10 de dimineață, că doară aveam avion înainte de orele 12, să nu cumva să nu fiu primu’ la scara avionului. No, surpriză, mă uit io pe tabla aia cu mersu’ avioanelor (e tot ca mersul trenurilor, numa’ e pentru avioane), al meu era trecut cu întârziere de fix peste 3 ore, care or fost vreo 5 către 6 până la urmă. Așa, să fie, fără nici o explicație. M-am dus la ăia de la informații – bă, uite, este altu’, Tarom de-al meu, mă duc cu ăla, nu stau creanga după voi, pierd legătura spre casă. M-or fi mirosit ăia că îs ardelean de-ăla moale, de îl intrece melcul, mi-or zis no lasă bade că nu-i grabă, meri tu cu ăla la care ai bilet. Și dacă pierd legătura acasă? Te descurci matale acolo.

Și așa am ajuns după vreo 5 ore mai târziu și vreo 20 de euro mai puțini (da bă, am băut bere și am mâncat omenește, care-i baiu’) să mă urc iar într-o minunăție olimpică, de te și întrebai când or fost inventate avioanele alea. Foarte OK tot drumul, fără pic de tremur la avion (ca niciodată), cu un mic amănunt: mi s-o părut că aud ceva ca un troznet, în mod normal nu i-aș fi dat importanță în vecii vecilor, da’ tocmai am văzut-o pe o stewardesă, tătă palidă, cum o sărit în scaunu’ ăla în care stau ele și instant și-o pus centura. Hait!, mi-am zis, problem, ne prăbușim, da’ ne țin ăștia în ignoranță, ne lasă să murim ca proștii. Așa că am făcut ceea ce urma să fac cam în fiecare situație mai greuță prin care am trecut cu avioanele: m-am dus la budă. Filosofia e foarte simplă, bă, dacă mă troznesc ăștia de pământ măcar să mă răzbun și io pe ei, mă ușurez de toate cele, să le fie mai greu la identificarea ADN. Și cum stăteam io în budă, remarc ceva ce credeam tipic românesc, o scrumieră și fix deasupra ei era semnul ăla de NO SMOKING. Rânjesc io vesel, ia să văd ce se întâmplă daca aprind io o brichetă – n-am apucat s-o aprind bine că aud o bătaie în ușă și urla senzorul de partea ailaltă a ușii no smoking, please! Deschid io ușa foarte senin, da’ nu fumam, mă jucam cu bricheta îi zic senzorului (adică stewardesei care zbiera). Nu, n-am luat amendă, da’ vă jur că nu am primit nimic de mâncare și de beutură. Am și întrebat, nu primesc măcar o bere? Răspuns sec de la tanti: nu!

Lecția pe care am învățat-o atunci e că nu e cazul să servim prea multe beri, mai ales dacă au și oareșice alcool – ceea ce mie mi s-o părut funny altora li s-o părut pasibil de condamnarea la moarte.

Și pentru ca toate să fie bune și frumoase, când am ajuns la Bucale tocmai am constatat cu bucurie că pierdusem avionul de Cluj. Așa că am luat fain frumos trenul. Ce să vezi, supriza surprizelor, niște preteni de s-or mutat la Bucale tocmai veneau și ei la Cluj. Așa că am luat 4 oameni o cușetă de-aia, nește păpică (era tren de noapte, mai greu vagon restaurant) și evident, berică. Mă răzbunam pe ăia de pe avion – bă, nu mi-ați dat voi de mâncare, las’ că am io lei să-mi iau și haleală și beutură acasă.

Și unul dintre preteni, pe care de curând l-am văzut la televizor – deci nu dăm nume, urcat gata rangă de beat în tren, o reușit să deschidă geamul de la budă să putem fuma (fumam toți 4). O venit nenea conductorul și o bătut sănătos la ușă, eram doi înăuntru la fumat. Am deschis cu groază că face nenea scandal (nu se mai fuma în tren de ceva vreme deja), la care nenea, mieros cum numa’ un conductor de tren poate fi: șefu’ faci la mine 20 de lei? Vă deschid geamul la cușetă! Ne-o tuns și de 2 beri până la urmă, să aibă somnul mai lin.

Data viitoare, Malaezia (țara de care m-am îndrăgostit definitiv și iremediabil).

(Guest post de la Nârţoagă zis Pârţoagă, care promite că va gropări şi aici săptămânal, Doamne ajută-i!)

11 lovituri, dă-i și tu!