Delta Dunarii 2015, partea a doua: importanta muncii in echipa

Până-mi dă nemernicul de Greuceanu, heitărul de pișărcoși, filmulețul cu șerpele ăla gros cât pulpa piciorului lui T-Rex cum se luptă cu mistreții carnivori care scuipă smoală încinsă (pe bune! Orășeni, nu veniți în Deltă! Stați acasă! Cumpărați-vă pește congelat, ăla din Deltă are hepatită, n-are nici măcar picioare și nici nu se-nțelege bine cu vecinii! Pe bune!!!) și-mi vin pozele cu peștii de la fotoșopat, permiteți-mi să vă arăt aici un exemplu miraculos de muncă în echipă. Iertare dacă vi se pare banal, dar nouă, băieți de oraș din Ardeal (deci victime a două blesteme!), odată ce trecem munții, ni se pare că și oamenii parcă-s altfel!

IMG_3044
Știți ceva? Și noi suntem alți oameni în Deltă (pacienții de la clinica de pescari maniaci salivează din abundență).

De fiecare Deltă, noi ne încăpățânăm să dăm foarte, foarte mulți bani pe momeli care nu ne prind pește (bine, mai dăm foarte, foarte, foarte mulți bani și pe beutură, dar așa ne e destinul). Revenind la momeli, acum doi ani am luat cu noi un sac de TTX roz pentru momit care puțea într-un asemenea hal, că cred c-a determinat o migrație în masă a peștilor hăpt până-n Austria, posibil ca ăla să fi pornit și conflictul sirian. Și anul ăsta am avut cu noi, ca apucații, boabe de porumb cu aromă de:
– miere
– mărar
– scoică
– slană
– pălincă
– fasole cu ciolan
– spray Axe
– labii de sirenă
– whiskey RedBull cu mojito
– soluție de epilat pentru escorte
plus boabe dulci, boabe de conservă, porumb de lapte, ba, extrema extravaganță, boabe de porumb cu aromă de boabe de porumb!

Dar, mai presus de toate, am avut cu noi niște peleți. Nu din ăia de centrală, care fac căldură iarna, ci peleți care omoară peștele-n apă, presupun, că toată săptămâna noastră de Deltă n-au reușit să atragă decât un biban drogat, în a patra zi, și… parcă doi șalăi, dar ăia erau în drum spre spațiul Schengen, că erau cu turbane pe cap.

În fine.

Peleții ăia puțeau așa, într-un fel radioactiv, a supliment proteic folosit de culturiști uitat în lapte de sconcs timp de 4 ani, și în curând am început să refuzăm să-i mai folosim ca să momim, ca să nu facem închisoare pentru terorism. Plus că peleții mai erau și negri și mici ca băleguțele caprelor din Liliput, și la atingere lipicioși ca mâna lui Oprescu! Buek.

Dar ce ni s-a părut nouă remarcabil este felul în care furnicile din vecinătate (vezi la finalul filmulețului ce autostradă lungă își trăseseră nebunele, și nu din aia de o inaugurezi înainte de alegeri ca să-i dai peste nas lu’ sasu’, Viorele!) au început să ne care peleții către mușuroi. Uitați-vă și voi cum cară nebunele peleții ăia de 20 de ori mai grei ca ele, cu capu-n jos pe cracă, și nici că le pasă! Nebune-nebune-nebune, și dacă te mușcau, pișca ca naiba, au, inima mea.

Furnicilor, când veți vrea să acaparați planeta, luați-mă ca locotenent, pliz. Pliz mult. Io țin cu voi, hai Rapidu’!

10 lovituri, dă-i și tu!