Normalitatea e ceva pentru care merită să lupţi

Acum vreo câteva săptămâni, cei mai simpatici ambasadori Lidl scriau despre o trattorie cu adevărat fabuloasă din Cluj, unde poți hali mic dejun toată ziua fără fasoane și mai și socializezi cu alți flămânzi: eggcetera. După articolul lor am fost și eu cu familionul (#bloggeriilivrează), ne-a plăcut la nebunie, papa super, atmosferă faină, și am și legat o prietenie sinceră cu un cuplu fain de tinerei pe care sigur n-o să-i mai vedem în viața asta, de la care am aflat cum se poate lua carnet de condus ambarcațiune pe mare; căci uitasem să vă spun, gașca cu care mergem noi în Deltă, la pescuit, are barcă de-amu încolo, dar stă cam prost cu căpitanii, și Groparu are nevoie să se căpitănească. În fine! Divaghez. Ce ar fi de zis este că Tudor Giurgiu, tăticul TIFF, a ajuns și el la eggcetera, a mâncat, i-a plăcut; și taman când savura gălbenușul unui ou Benedict poșat, dintr-o dată în local au descins politrucii de la Poliția Locală, înarmați până-n dinți de zici că urmau să-l belească pe Pablo Escobar.…continue reading →

Am mers şi eu la “De ce eu?”

"De ce eu?" şi filmul american: citeam undeva că unul din filmele lui Denzel şi al Juliei Roberts, "Dosarul Pelican", a prins ultimul tren al epocii ante-internet. Practic, dacă cineva intră astăzi în posesia unor probe compromiţătoare împotriva altcuiva, tot ce trebuie să facă este să publice pozele făcute cu telefonul direct pe Internet, şi gata. Nu tu urmăriri, telefoane ascultate, întâlniri în parcări subterane la miez de noapte etc. Le pui pe Facebook şi gata revoluţia! Aşa că... iartă-ne, Zuckerberg, pentru că uneori uităm că reţeaua ta înseamnă ceva mai mult decât poze cu pisicuţe, mâncărică şi bebeluşei.…continue reading →