– Tu! îi zic unei colege mai creştine ea, aşa. Ia-mi de la chineji! Haleală! Bună! Să nu fie nimica marinat sau dulce, sau carne de mâţă! Să fie gustoasă şi multă şi picantă, că mi-i o foame de-mi vine să înghit buda de la femei! Mersi frumos!!!
– OK, zice ea.

Se uită la mine.

– Cred că ştiu ce să-ţi iau, zice.

Mie nu prea mi-o plăcut cum s-o uitat ea la mine; da’ pe urmă am zis că iar îs io paranoic şi am impresia că toţi şoferii de BMW îs nebuni.

Trec orele, revine colega: Gropare! Ţi-am luat haleu! Mulţumesc frumos, zic eu. Imediat mă duc să mănânc.

Trece o oră, mă duc în bucătăria cooperativei să bag la maţ. Foamea – cât clădirea BRD din Mărăşti.

Să-mi pice faţa!

Vreo 60 de grame de orez alb-alb, cu 5 bucăţele uscate de pui înăuntru – cât un căţel de usturoi fiecare. Nişte sos roşu, picant, alăturea. Din ăla care pişcă mai mult la ieşire. Total – o cincime de caserolă. Atât!

Slobod o înjurătură năpraznică în gând, din pricina căreia voi ajunge direct în iad. Iau caserola, o strig pe colegă şi-i arăt: asta-i mâncarea? Da! zice ea, chiorîndu-se de la distanţă de după ochelari.

Îi mulţumesc cu un zâmbet nesincer şi ipocrit, şi mă întorc vizibil deprimat. Simt pe faţă un rictus greu. Mi-am adus aminte de un prekin, care turba când îi punea soru-sa de mâncare cu el, şi el se trezea cu un sanviş cât un nasture: BĂĂĂĂĂ, urla el, O FEMEIE HABAR NU ARE CÂT MÂNCĂ UN BĂRBAT!!!! Aşa-i, Uţule, mi-am zis. Asta e!

Şi mă pun şi bag haleu, îl hămăi din trei linguriţe. Oftez din toţi rărunchii. Ling caserola, o arunc şi mă duc către birou.

Unde, pe birou, mă aştepta cuminte o porţie întreagă de haleu de la chineji! Aşezată simetric faţă de colţurile biroului, că instant mi-am salivat gura!

– Colega? A cui e mâncarea asta de pe biroul meu? întreb.
– A ta!
– Păi… şi aia din bucătărie? A cui era?
– A lu’ şefa.
– A lu’… şefa?
– Da, zice ea.
– Păi nu ţi-am arătat caserola mai devreme, şi-ai zis că aia era mâncarea mea?
– Păi tu nu vezi că port ochelari? Nu văd bine de la distanţă!

Se lasă o tăcere mormântală în birou. Maţele îmi ghiorăie jenant.

– Şefa… îi zic. Ţi-am mâncat mâncarea.
– Nu e stress, zice ea.

Ce putea să zică altceva!

– Uite, îţi dau haleala mea, dreg eu busuiocul.
– Nu-mi trebuie, zice ea.
– Serios, zic.
– Chiar nu-mi trebuie, zice ea.

Tot biroul era smirnă!

– OK, zic. Atunci pot să mănânc şi mâncarea mea?
– Da, zice. Sigur.

Fuga-fuguţa în bucătărie.

Dezvelesc caserola, m-apuc de hăpăit.

Mormăi de foame, îndes în fălci cât mă ţine, obrajii îmi plesnesc, îmi ies vinişoare roşii în albul ochilor, nu mă las, ling şi ultimul bob găfăind. Râgâi.

Intru înapoi în birou:

– Şefa, ce mai ai de mâncare?

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 55 comments

  1. mayo(fostu'marius) Reply

    cred ca dupa fapta asta te-a avansat la functia de om de serviciu! =)) =))
    Ba,esti penal rau!!

Leave a Reply to excalibur90 Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *