Fost-am omul pădurii

Nimic nu se compară cu figura nivestei când îi spui sâmbătă dimineața cu o figură gravă, pe un soare de primăvară că și vampirii ar ieși să se bronzeze:
– Treaba ta ce faci, eu azi vreau să mă duc la pădure, nu-ncerca să mă oprești; că nu-ți merge cu mine.

Să vezi atunci cum iese doar iubire din ochii ei, ca Agent Orange dintr-o aeronavă americană de luptă! Tu dregi un pic busuiocul:
– Măcar așa poți face curățenie în bucătărie în liniște!

În momentul ăla, ea întinde mâna către cuțit/satâr/topor; și ultimele tale cuvinte, înainte să o zbughești pe ușă, sunt:
– POATE APUCI SĂ ȘI ASPIRI UN PIC!!!

Și m-am dus la pădure, cu Gropărița-n spate.

Pădurea mă aștepta ca o femeie frumoasă tocmai trezită care se întinde în pat de se vede că n-are sutien (nimeni nu doarme cu sutienul) și te lasă s-o pipăi nițel; că așa era ea, acuma înmugurea, încă nu-și revenise din mahmureala de iarnă.

Nu cred că aș putea trăi undeva unde pădurea e la mai mult de 30 minute distanță; mai ales că-s la vârsta la care am senzația că doar copacii mă mai suportă, nu mă-ntrebați de unde am impresia asta, pentru că le-am promis copacilor că nu spun nimănui că ei vorbesc cu mine.

Spre deosebire de oraș, unde totul îi este familiar, pădurea a copleșit-o pe pitica Gropărică; așa că m-a luat de mână și nu s-a grăbit nicăieri, doar a studiat cu atenție sunete, frunze, păsărici care cântă (în crâng e perioada simfoniilor) și gustărica adusă de tati. Pe ficior nu l-am adus, că încă se recuperează după ce l-am scos din Service cu operația de sept.

Mno: sus, în deal, i-o iască.

Aici am văzut ditamai talpa:

Siamezii. Oare cum fac când se ceartă?

Încă n-au însalcâmit nebunii, mai așteptăm.

Floricica asta a fost imediat ruptă de Gropărica, am și fugit repede cu ea de acolo, sper să nu mă bage la pușcărie dac-o duc la Grădina Botanică.

Au ieșit și furnicile la furnicărit, să fi văzut numai cum furnicăiau ele p-acolo, poate se și fornicau, cine știe.

Bușteanul ăsta, bietul, era deja zgârie-nori de viermi, era mai înghesuială în el decât în Florești.

Unde-s viermi, sunt și ciocănitori; unde-s ciocănitori, sunt și găuri; unde sunt găuri, apare și-un blogger fascinat de ele, mmm, ce sexy.

Oliță, practic (oală mai mică).

Aici m-am pus în genunchi să le fac poza, altfel eram la același nivel: și eu, și copacii suntem înalți, bine făcuți, fără burtă (ei).

OK, banc de IT-ist: am găsit pinii, căutările pentru placa video continuă.

Duminică, a doua zi am fugit din nou; tot numai eu cu fata, că mama avea de făcut de mâncare, nu de umblat teleleică!

Altă pădure. De data asta, cu pârâu.

Dacă e pârâu, fata mea va cădea în el. Negreșit. Schepsisul e să nu cadă în primele 10 minute.

Aici ar fi interesant de căutat după fosile de pe vremea copilăriei lui Ion Iliescu.

N-am mai văzut tipul ăsta de scoarță la gorun-stejar din ăsta. Poate chelise…?

Aici, pădurea își trăsese un soi de freză, fără să știe că frizeriile sunt închise de guWerner, hashtag #guvernulmeu.

N-am avut curaj să trec fluviul pe podul ăsta.

Surpriză! Icre de somon ardelenesc!!!

…și somonul, bietul. Cu asta am inaugurat prima poză cu broască decedată de pe blog, sper să nu devină o tradiție.

Aici, carpenul ăsta a murit, dar din el au răsărit mai mulți cărpinici mici. E ca un credit, când crezi că scapin de el, răsar non-stop comisioane hulpave din el.

Și cam asta e, că vine și weekend-ul următor, când mai băgăm o tură, sănătoși să fim!