Voi cum ati vrea sa va sinucideti?

Haideţi, recunoaşteţi: toţi aţi cochetat cu ideea, dar aţi fost prea laşi ca s-o faceţi. Sau vă place prea mult viaţa.

Ştreangul pare de departe cea mai accesibilă chestie: lipsa de oxigen în creieri, se zice, provoacă orgasmul vieţii.

Varianta Anna Karenina e un pic greţoasă, dar e cel mai sigur mijloc de transport: nu există medic să te lipească la loc după ce auzi glasul roţulor de tren chiar între urechi.

Tăiatul vinelor… mmmmnu. Dacă nu le tai bine, rămâi cu mâna bleagă şi trebe să te rogi de unu şi de altu să te scarpine, ia sânii de femeie nu vor mai avea aceeaşi mângâiere pentru tine. Şi nici nu vreau să mă gândesc cum te ştergi la cur dupa aia.

Accidentul de maşină te poate lăsa în scaunul cu rotile, şi-atunci ai cam luat-o-n mână. Şi pistoale, la noi în ţară, mai greu de făcut rost, să-ţi zbori creierii ca-n filmele americane.

Dacă te arunci de pe o clădire înaltă, devii attention whore.

Mai rămâne varianta soft: supradoză de droguri (da’ costă!), sau de medicamente.

Şi aici ajungem la miezul problemei.

Un băieţel trebuia să-şi dea bacalaureatul. Şi în aceeaşi perioadă, aşa cum ştiu femeile să facă atunci când dai de greu, prietena lui i-o cam dat o pereche de papuci.

Oscilând între culmile disperării şi genunea depresiei, tânărul se hotărî să îşi încheie socotelile cu această lume crudă. Drept urmare, într-o bună zi veni acasă, scrise o scrisoare de adio către cei dragi, o puse undeva la vedere, îşi aranjă camera, făcu baie, îşi făcu curaj şi se îndreptă către dulăpiorul din baie unde erau medicamentele familiei. Cu mâna tremurândă deschise ambalajul, îşi umplu pumnul şi dădu pe gât un gogoloi de pastile. Şi se puse pe aşteptat, gândindu-se la cât de nefericit e el.

Şi trecu o juma de oră, trecură două. Şi îl prinse brusc un val de remuşcare: părinţii lui; berea la PET băută pe furiş în spatele blocului; pescuitul; studenţia care se anunţa! Cu chefuri şi bairame şi orgii. Şi dintr-o dată se hotărî să nu se mai sinucidă prea tare; aşa că puse mâna pe telefon, şi cu voce tremurândă sună la ambulanţă şi mărturisi: bună ziua, sunt x-lescu şi am vrut să mă sinucid!!!!

10 minute mai târziu, SMURD-ul parca în faţă, vreo trei neni urcau în fugă scările şi bocăneau la uşă, şi apoi îl întindeau pe pat, cu oxigen, perfuzii şi ce ştiu io ce mai aveau ăia acolo. Şi un nene în halat alb îl întreabă:

– Ce pastile ai luat?
– Nu ştiu, zice sinucigaşul, care deja începuse să-şi împăienjenească irişii.
– Unde e ambalajul?
– Acolo, şi cu voce stinsă le arătă coşul de gunoi.

Nenea în halat alb fugi la coşul de gunoi, scotoci înăuntru, scoase ambalajul şi se holbă la el. Şi se holbează, se uită în jur nedumerit, se uită încă o dată, îşi cheamă colegul în camera alăturată, vorbeşte cu el, chicotesc, ridică amândoi din umeri şi îl ridică pe sinucigaş, îl duc la spital, fără spălătură stomacală, fără nimic. La spital îl bagă într-o rezervă, îi mai trag două palme, îi bagă o perfuzie în cur şi-l lasă.

Şi a doua zi, după ce familiei i se interzisese să vină să-l viziteze, intră la el în salon o infirmieră, care îl întreabă:

– Tu eşti ăla care o vrut să se sinucidă cu anticoncepţionalele lu’ mă-ta?

40 lovituri, dă-i și tu!