Un nebun simpatic

Era odată un nene cu un deranjament major la etajul penthouse: era mort – da’ nu aşa, deci mort-mort! – după maşini. Patologic vorbind, era un caz clasic de obsesiv, de manual.

Deci toată ziua mânca, bea şi respira maşini, se îmbrăca în tricouri cu maşini şi se informa despre maşini – de pe net, de la TV şi din reviste. Se trezea dimineaţa în camera lui tapetată cu postere cu maşini, când stătea pe budă citea reviste despre maşini, iar la duş se spăla cu un gel cu o maşină pe el; când stătea în staţie la autobuz intra în vorbă cu tot felul de şoferi numai ca să schimbe informaţii despre maşini, în autobuz se dădea pe net pe site-urile cu ştiri despre maşini, făcea mereu poze la maşini cu telefonul, poze pe care le punea apoi pe desktop, seara se uita la emisiuni cu maşini şi formula 1, colecţiona maşini de jucărie, iar noaptea se culca într-un pat în formă de maşină: suprema lui extravaganţă.

Toate ar fi fost bune dacă mămica lui nu s-ar fi prins că îi filează nişte lămpi; şi, după ce a discutat cu nişte domni în halate albe, l-a trimis într-un sejur la un sanatoriu special pentru oameni ca el. Unde a urmat un tratament de durată, cu sesiuni de terapie, cu Prozac şi Xanax şi tot felul.

După o perioadă, obsesivul s-a autodecretat vindecat: nu mai vroia maşini, nu-l mai interesa subiectul. Aşa că medicul lui a chemat degrabă o comisie, să stabilească dacă mai era necesar să-l păstreze în sanatoriu pe banii contribuabililor.

– Şi… ce mai crezi tu despre maşini? l-a întrebat şeful comisiei.
– Nu mă interesează subiectul, spuse obsesivul. E un capitol încheiat pentru mine.
– Cum aşa? insistă doctorul.
– Acum m-am apucat de altceva, mult mai sănătos şi mult mai de viitor: vreau să fac muşchi!
– Da? Dar ce-ţi veni?
– Păi să vă arăt, spuse nebunul.

Şi începu să se dezbrace la pielea goală.

Comisia încercă că-l potolească! Dar fără succes, spre marele lor nenoroc.

Nebunul îşi păstră, totuşi, chiloţii pe el.

– Uitaţi-vă şi voi, spuse obsesivul, în timp ce lepăda hainele. Sunt cam slab, sunt numai piele şi os; şi m-am apucat să fac flotări, abdomene şi genuflexiuni.

Medici începură să şuşotească între ei, în timp ce se uitau la despuiat pe deasupra ochelarilor.

– Vreau să pun  pe mine o pereche de bicepşi frumoşi, şi mai vreau să mi se vadă gambele, frumos; umerii vreau să-i lărgesc şi să-i întăresc, pieptul îl vreau bine definit, şi abdomenul să fie ca la un dansator negru din trupa Madonnei!
– E bine, e OK, spuseră medicii, notînd la ei în carneţel. Şi asta vrei să faci imediat ce ieşi de aici? Să te apuci de sport şi body-building?
– Da, zise nebunul, da; dar mai înainte, vreau să mă duc la un chirurg bun, cel mai bun.
– Da? ziseră medicii. Dar ce treabă ai tu cu un chirurg bun, cel mai bun?
– Păi să-mi repare fundul!!! spuse nebunul.

Comisia încremeni.

– Dar ce are fundul tău?
– Păi s-a stricat aici, la dumneavoastră în sanatoriu!
– Ce s-a stricat la el?
– Păi să vă arăt!

În momentul acela, nebunul lepădă şi chiloţii de pe el; şi rămase în pielea goală-goluţă în faţa onoratei comisii medicale perplexe. Apoi se întoarse cu spatele la comisie şi se aplecă în faţă, arătîndu-le funduleţul lui ca o lună plină despicată!

– Uitaţi-vă şi voi ce mi s-a crăpat!

15 lovituri, dă-i și tu!