Un elefant în magazinul de porţelanuri

Pleacă nievasta la o bere cu băieţii, ca în fiecare zi de luni, marţi, miercuri, joi şi vineri; noroc că mai apuc şi eu să stau cu Gropărelul în weekend, altfel nu ştiu ce m-aş face.

După vreo trei ore de băgat creionul în urechea lui tati şi muşcat tati de gât, pe Gropărel îl înşfacă foamea de vintre. Acest fenomen fiziologic îi provoacă vocalize demne de o baritoană de la Opera de Stat din Cluj-Napoca. Cam aşa ar răcni2 Montserrat Caballe dacă ar fi chinuită de un Viet Kong suferind de tulburare bipolară într-un lagăr cambodgian.

Îl iau pe moştenitorul guiţător în braţe şi intrăm în bucătărie. Oare ce-o zis nievasta să nu-i dau sub nici o formă, linte? OK, deci îi dau linte.

Îi scot porţia de linte şi o pun într-o tigaie, pe aragaz, să o încălzesc. Apoi, pentru că Gropărelul vrea să vadă absolut tot ce fierbe pe aragaz, şi îl iau în braţe să examineze tigaia.

În bârlogul gropăresc, deasupra aragazului tronează hota luată în rate; iar pe hotă zace un dulăpior. Înainte ca eu să apuc să-l opresc, Gropărelul întinde mânuţa şi deschide uşa dulăpiorului.

Din dulăpior pică jos o cafea vidată de o juma de kil.

Cafeaua vidată de o juma de kil cade direct pe mânerul tigăii. Care se răstoarnă de pe aragaz.

Toată podeaua se umple de lintea băietului.

Iau băietul, îl pun pe scaun cât mai departe de sinistru.

Încerc să recuperez tigaia, proces în care mă mânjesc tot de linte lipicioasă pe mână (eu posedînd un talent rar în acest sens).

Caut o cârpă să mă şterg: văd una pe masă. O iau viguros în mână.

Probabil nievasta luase micul dejun pe ea, căci cârpa e plină-plină de firimituri care se împrăştie vesel pe jos, peste linte.

Oftez şi mă scarpin temeinic în cap, a pagubă. Suficient cât lintea de pe mână să mi se transfere acum pe tot părul.

24 lovituri, dă-i și tu!