Un cerşetor din Timişoara

Ai mei babaci gropăreşti s-au dus în capitala Banatului la ceva nuntă a unui verişor îndepărtat, foarte îndepărtat (cam cât de îndepărtată e Timişoara de Sibiu); no, obligaţie de familie, nu scapi evenimentul nici dacă eşti ostatic în Iran.

La mine-n ţară, şansele să dai de un cerşetor la semafor sunt de 120%: sunt mai deşi chiar decât BMW-urile cu număr de Bulgaria.

Pentru cerşetori, maşinile cu număr din alt oraş sunt mană cerească. Aşadar, mirosind oportunitatea de business, un nene la vreo 50 de ani, de altfel bun de muncă, sare la parbrizul Furiei Vişinii (pe vremea aia încă era la ai mei) ca canguru’:

– Dacă puteţi şi-aveţi plăcerea, daţi-mi şi mie ceva… că mi-i foame… Dumnezeu… Hristos!
– Şi nouă, zice Gropăroaia, că venim de la drum lung. Doamne-ajută.

Gropăroaia, ca orice sibian, nu investeşte în cerşetorii de pe alte meridiane. Nu investeşte, şi pace!

– Sunt operat la picioare…
– Şi eu, zice Gropăreasa. Nu mai am menisc la un picior, şi gonartroza mă sinucide.
– Mi-ar trebui nişte bani, vă rog frumos….
– Îţi dau un covrig, zice mamaşa.

Mamaşa e neclintită când e vorba de bani: dacă ar pune-o domnul preşedinte Băsescu ministru de finanţe, România ar deveni noul Dubai în maxim 3 săptămâni. Ca să nu mai zic că, dacă ar lucra pentru FMI, ar rezolva recesiunea în doi timpi şi trei mişcări: ar pune ţările cu deficit bugetar în genunchi pe coji de nucă, le-ar cârpi două peste falcă cu ghiului luat din Rusia în ’84 şi le-ar interzice să iasă la cofetărie tot trimestrul.

Cerşetorul (repet, om la 50+ de ani) nu se lasă şi scoate argumentul suprem, mamelor din lumea-ntreagă:

– Vă rog frumos! Sunt orfan!

32 lovituri, dă-i și tu!