Udrea, ne pişăm pe frunza ta!

Turcia
Coborâm în Turcaleţia, în aeroport, ne aşezăm frumos la coadă la paşapoarte, nu intrăm în faţă, deşi eram cu prunc. Am fi putut forţa un pic nota, că dacă se supăra careva pe noi i-l dădeam pe Gropărelu’ să-i urle în braţe, şi nu i-ar fi fost moale, pentru că Gropărelu’, când se înfurie, dă cu capul la molari şi le face avere la dentişti.

Apoi ajungem la hotel, ne cazăm, mergem la piscină. Băiat deştept, Gropărelu’ se lasă agăţat de o bunăciune de turcoaică creţulină de 5 anişori, frumuşică foc, cu care schimbă mai ales priviri, zâmbete şi mingea noastră albastră. Încerc să intru în vorbă cu tatăl ei cel mustăcios, care stătea chiar pe şezlongul de lângă mine, dar parcă vorbeam cu pietrele: turcu’ nu ştia nici măcar ce înseamnă “Yes”. După vreo oră, Groparu nu se rabdă şi, ca un blogger pişcotar ce este el, îi cere turcului, de la obraz, o ţigară, pentru că plecase fără canceroase de acasă. La început turcul nu prea pricepe, sau nu prea vrea să priceapă; dar Groparu insistă, ca boschetarii sau – mai rău, Doamne, fereşte –  ca bloggerii, şi-şi primeşte Marlboro la care visa.

A doua zi, îl vânez expres pe turc pe plajă, apoi merg direct la el şi-i spun: my friend, souvenir from România! This is for you! şi scot, fraţilor, o bancnotă de 5 lei românească cu semnătura lui Isărescu pe ea, şi î-o dau dreptcredinciosului! 1 Euro, 1 Euro, plastic money, Romania, îi repet obsesiv, this is for you, souvenir; şi îi dau bănuţii. Turcului nu-i vine să creadă! Ia banii, îi probează, îi arăt ce bani mişto avem noi, şi – pe barba Profetului vă spun – îşi lăţeşte un zâmbet cât toată faţa şi îşi duce mâna la inimă! L-am dat gata cu asta, 2 zile cât o mai stat pe acolo nu m-o scos din hello, sir, good day, sir, şi când mă vedea parcă îl vedea pe Allah. E bine, zic, am arătat celor 77 de milioane de turci că românii nu sunt cerşetori, ci sunt boşi de-a dreptul.

Mai târziu intru în piscina copiilor, să-l asist pe Gropărelu’ la înghiţit apă cu pişu, şi văd acolo un muşchiulos tatuat ca un turbat, cruci, Madonne, lanţuri, litere chirilice, o nebunie. Îl aud vorbind cu băiatul lui care se juca şi el cu Gropărelu’, şi dintr-o dată sar direct să-l atac:
– Dobar dan! Ja volim te, brate! Ka ko si?

Şi încep să leg o prietenie sinceră cu sârbul, îi povestesc de concediul meu prin Serbia şi Muntenegru cu marele sîrb (care acuma petrece cu tatăl său, undeva sus), cât de mult iubim noi, românii, Serbia şi alte cele. Ne despărţim prieteni, Doamne-ajută. O plecat şi el a doua zi, că nu l-am mai văzut, dar cred că-şi aminteşte cu plăcere de românul care-i spunea în piscina copiilor că-l iubeşte, că s-o bucurat când m-o revăzut în seara aia.

După încă o zi, dramă uriaşă la piscină: un turculeţ cam de o vârstă cu Gropărelu’ urla de rupea pământul, obosit de soare, mare, căldură. Taică-su – vădit depăşit de situaţie – nu ştia ce să-i mai facă să-l liniştească, şi se pregătea să-l altoiască niţel, turceşte, peste Pempărşi; Groparu, nemaisuportînd răcnetele micuţului, se înarmează cu telefonul, sare la ei şi-i zice pe româneşte:
– Da’ ce ai tu, puiule, di ce plângi? Ha? Ia stai să-ţi arăt nişte poze pe telefon! Uite, aici am fost la pescuit, şi ne-o prins ploaia; vezi? Aici am zburat în Turcia; uite, aici sunt eu cu nievasta şi cu ilustrul meu fiu, care se joacă acolo în piscină! Vezi? Şi poza asta am făcut-o în România, şi aici e centrul Clujului, asta e statuia lui Mihai Viteazu care s-o bătut cu tur… ăăă… cu duşmanii,…
– You Romania? întreabă taică-su, uimit de cât de repede s-o liniştit fiu-său.
– Yes, zic.
– Romania, le explică el celorlalţi membri ai familiei (erau vreo 7 cumnaţi şi cumnate), care toţi se întrebau ce Mohammed i-oi fi zâs io pruncului de l-am liniştit; şi toţi se bucurară ca de terminarea Ramadanului, şi zâmbete, şi thank you.

Alt turc fericit, altă persoană cu care dădeam mâna călduros de fiecare dată când ne vedeam la plajă, şi uneori aveam senzaţia că m-ar fi strâns în braţe de drag ce-i eram, dar nu se cade să faci asta cu un ghiaur în slip.

După încă o zi, nişte puştani din fosta Uniune Sovietică sparg din greşeală un pahar lângă piscina copiilor şi umplu zona de cioburi, după care fug, speriaţi. Groparu sare primul la curăţat (nu de alta, dar era şi Gropărelul în lăbuţele goale pe acolo), şi îl ajută pe turcul de serviciu cu mătura să culeagă cioburile. Cum îl ajută? Simplu, pipăind cu picioarele zona şi, unde simţea ciob, îl anunţa. M-am şi tăiat la picior oleacă, dar le-am arătat că românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă.

Am mai asistat un prekin bulgar al Gropărelului să mânânce cina, ajutînd-o pe bunicuţa lui care era depăşită de situaţie, folosind metoda lingurii avion (părinţii care citesc asta ştiu despre ce vorbesc), m-am alergat pe acolo cu cu Gropărelu’ şi încă 20 de copii pe zi, lăsînd părinţii să-şi savureze liniştiţi îngheţatele, am lăsat ciubucuri, am zâmbit amabil tuturor şi le-am spus “mulţumesc” şi “te rog” în turcă (nu mai ştiu în ce ordine), de la omul cu mătura la recepţioneri, de la barmani şi chelneri la alţi Atatürci, ce mai, am încercat să fiu cât pot eu de mai cu bun simţ, ca să apăr brandul de ţară.

Şi în a şasea zi de Turcia, o gaşcă de tinerei români de-ai mei şi de-ai voştri, dragi compatrioţi, proaspăt coborâţi din avion, au făcut un show megashow la piscină, cu sărituri cap în apă, deşi era interzis, cu stropit nemţii şi ruşii de pe margine, cu zbierete de s-o golit imediat zona, cu pulăpizdăcoaiemă-tafraieresugipizdăpizdă, de s-o veştejit frunza aia a lu’ Udrea, aracan de noi, aman, aman.

8 lovituri, dă-i și tu!