Uciderea cailor sălbatici din Deltă

(guest post pe gustul meu de la Belle d’Imagination)

Străbunicul meu matern a fost mare geambaş de cai. Pre soaţa dânsului o bănuiesc de a fi avut origini gitane, judecând superficial după aparenţe o femeie cu 80 de ani mai în vârstă decât mine. Bunicul din partea tatălui m-a crescut cu poveşti despre Murgul, calul dânsului de când era copil, înainte de a pleca la şcoala de institutori, înainte ca lumea să o ia definitiv şi irevocabil razna, pe când calul nu era doar materie primă pentru salamul de Sibiu sau alte delicatese pentru cunoscători. Dinainte ca ordine venite de la nivel superior să îi transforme în sacrificii inutile pe altarul comunismului victorios.

Toate poveştile copilăriei mele aveau un şoiman înaripat, mai înţelept decât un Consiliu de Miniştri, care de fiecare dată când Făt-Frumos dădea în gropi, reuşea să-l scoată la lumină negreşit. Una dintre primele mele amintiri e legată de fericirea pură pe care mi-o conferea să-l văd pe calul vecinului. Calul acela, probabil obosit, dar bine îngrijit reprezenta în viaţa mea un eveniment mai important decât venirea săptămânală a părinţilor mei. Pentru mine au reprezentat întruchiparea libertăţii şi a forţei. Vântul care a luat trup pentru a trudi alături de ţăranii în mijlocul cărora am crescut.

De ce încep confesiunea aşa? Fiindcă am văzut ceva de o barbarie monstruoasă.

Nu sunt o fragedă vestală, uşor de şocat, sau să lăcrămez la orice ştire televizată de la ora 5 sau 7 pm. Din contră, sunt destul de dură şi calusată.

Dar masacrul ultimilor cai sălbatici din Europa mi se pare de o neglijenţă criminală care ar trebui pedepsită în instanţă, şi anume cu moartea. Prin împuşcare, tragere pe roată, fierbere în ulei şi pe urmă pe rug. Şi orice combinaţii, cu putinţă.

Ultima herghelie de cai liberi şi neatârnaţi s-a decretat de la un sus care e cu fundu-n sus că trebuie să fie executată. În această Românie unde ne batem cu cărămida-n piept pentru apărarea drepturilor a tot ce mişcă, pe care o integrăm urechist în UE, nu mai e un petic de loc şi un car de fân pentru ei. Nu sunt decât a liability, aşa că merită să dispară printr-o semnătură pusă grăbit pe un colţ de birou.

Înşişi pădurarii şi vreun domn cu carte au decis că prin păşunatul excesiv dăunează florei unice a Pădurii Letea. Şi-i doar prea greu şi lipsit de beneficii să le aduci un car de fân de acolo unde prisoseşte. Nu vin televiziunile să vadă cum tai cordonul ombilical al unui mânz proaspăt fătat. Deci e inutil. Şi de prisos.

Iar dacă în viaţă nu aduc nici un beneficiu nimănui, în moarte valorează ceva. Unii dintre localnicii mai întreprinzători se folosesc de această oportunitate pentru a-i marca pe cei nesupuşi şi neîmblânziţi ca să câştige un pumn de bani murdari de sânge. În acest scop de carnagiu au prins caii, îi ţin în nişte ţarcuri improvizate care încalcă orice drepturi ale animalelor pe care s-a gândit cineva vreodată să le pună pe hârtie.

Amestecaţi armăsari cu mânji şi cu iepe. Loviţi peste picioare, doar doar i-or schilodi. Lăsaţi fără hrană şi fără apă ca să le stimuleze instinctele de agresiune, să se rănească unii pe alţii, în căutarea unei portiţe de scăpare. Înţepaţi ca să li se ia sânge, teoretic pentru analize, practic pentru a ”demonstra irefutabil” că poartă virusul anemiei cabalinelor şi sunt un pericol pentru ei, pentru cei încă neinfectaţi şi pentru caii populaţiei din zonă. Orice e cu putinţă spre a fi justificată crima în ochii oamenilor. Şi pentru a satisface cruzimea dementă a unora care înfloresc din suferinţa unor nevinovaţi.

Desigur, în absenţa unor babe senile dar cu nume faimoase care să se agite întru apărarea lor şi fără de pizdele isterice care îşi ridică fustele în aer pentru a-şi expune lenjeria murdară dacă se ia decizia eutanasierii unor câini care intră în competiţie pentru buget cu copii bolnavi, singuri sau bătrâni abandonaţi, aceşti cai nu au nicio şansă. Nici un ONG nu poate toca frunză pentru cai, pe când pentru câinii vagabonzi e o tradiţie deja. Desigur, delicatele canine nu pot să-şi mestece singure menta. Caii însă care sunt adaptaţi pentru un regim vegetarian nu pot beneficia de aşa delicatese.

Nu avem însă bani pentru a-i păstra. Nu există dorinţă şi fonduri pentru a gestiona o sursă superbă de venituri din turism cinegetic. Fiindcă avem, în cea mai pură tradiţie dâmboviţeană, ne batem joc. Exterminăm ce avem azi, ca să aducem un substitut peste 2 zile, de la dracu-n praznic. Evident ungând pe cine trebuie uns.

Sunt gata să pariez că nu va exista nici un flash mob pentru sufletele lor nobile şi nevândute. Dacă în viaţă nu valorează nimic pentru nimeni semnificativ, în moarte vor valora. Nu mult, dar cât de un 30 de arginţi, aşa. Sau poate 28. Căci cu 30 a fost preţăluit Fiul Domnului, oamenii ar merita un 29 şi cum animalele i-au fost încredinţate spre păstrare lui Adam şi descendenţilor săi, hai să ne târguim la un 28. Doar nu se face un animal prost să valoreze mai mult decât o jigodie culmea creaţiei divine, punctul final al lanţului trofic.

Avem bani pentru a pune frunze verzi pe coliva lor. Ca să nu îi mai umilim în viaţă, pregătim utilajele fabricilor de mezeluri ca să-i savurăm în moarte.

Fiule sau fiică pe care mă rog să o am, iertaţi-mă că nu ştiu să fac nimic pentru ca peste 20 de ani să puteţi admira minunea numită cal sălbatic.

Prieteni pe care nu vă cunosc, rugaţi-vă pentru sufletele ultimilor inocenţi ai României.

41 lovituri, dă-i și tu!