Tricoul meu cel mai preferat

Înainte să dispar definitiv de Paşte, musai să vă spun ceva ce mi se întâmpla acum vreo câţiva ani. Era acea perioadă intitulată, generic, “pe vremea mea”, şi era cea mai faină perioadă din lume; mai faină chiar ca altele cele mai faine din lume.

Pe vremea mea, americanul Josh era încă în ţară, îşi conducea propria sa firmă de soft, iar în locul unde se află acuma unul din cele mai reputate birturi cu nume de general din oraş se afla însuşi apartamentul său, apartament în care îmi ţineam, negreşit, ziua de naştere în fiecare an.

Când m-am împrietenit cu el, Josh avea vreo 23 de ani şi vreo 12 oameni în subordine; şi coopera cu noi, petrecăreţii, ca o ţară din estul Europei cu licuriciul cel mare.

Prima dată când mi-am ţinut ziua de naştere la el acasă am provocat atâţia decibeli, că era să luăm amendă de la Poliţie; şi abia i-am potolit pe băieţi, că toţi insistau să plătim amenda şi să ne vedem mai departe de petrecere. Când apele s-au liniştit, pe la 4 dimineaţa, Josh a luat cu el vreo trei nuntaşi şi a plecat cu ocazia la Budapesta. Am dormit pe mobila lui de la Ikea Hungary în noaptea aceea, iar a doua zi am plecat like a boss, fără să adun un pai de pe jos: avea femeie de serviciu.

A venit apoi ziua mea anul următor, an în care am şi împlinit o vârstă apreciabilă: tocmai adăugam al treizecilea muşeţel la plicul de ceai al vieţii. Moment în care m-am uitat în oglindă de la distanţă, pentru că de la distanţă defectele nu se văd foarte bine, şi am căutat îndelung trei calităţi fizice personale pe care, odată descoperite, am simţit nevoia să mi le marketez cum se cuvine – pentru că pe mine nu m-a mai lăudat nimeni de cum arăt din grupa mare pregătitoare. Şi şi atunci mă lăudaseră pentru că făceau comparaţie între mine şi o mască de Halloween.

Aşa s-a născut legenda tricoului de mai jos, pe care mi l-am inscripţionat de ziua mea, cu mari eforturi, chiar înainte de chef (în Cluj, se ştie, tricourile negre sunt o raritate).

(observaţi, vă rog, grimasa îndelung studiată şi privirea à la Clark Gable)

Tricoul, aveam să aflu câteva ore mai târziu, mergea superb de bine cu kiltul scoţian primit de ziua mea de la colega şi prietena Ani din chiar însăşi Scoţia, de la clanul MacLeod. Uite-mă-s ce carouri periculoase purtam!

Am purtat tricoul cu pricina tot anul, şi mă simţeam boier într-însul; dar şi el când îl dădeam jos. Nu vă zic ce am primit la celelalte aniversări, că nu asta face obiectul prezentei postări; mai degrabă vă spun că, dacă faceţi upload la o poză cu tricoul preferat la Galeria Tricourilor Preferate powered by Nivea for Men Invisible for Black&White , aveţi şansa să câştigaţi o puzderie de premii, după cum urmează:

– o excursie de 6 zile prin Europa alaturi de un prieten/gajic (repet: 6 zile în Europa, inclusiv în Schengen, în 2)
– unul din cele 10 aparate foto Nikon
– un set de NIVEA FOR MEN Invisible for BLACK&WHITE.

Nu ştiu dacă acest concurs se aplică şi purtărtorilor de fustă, ca mine, dar eu, unul, nu m-aş risca; mai ales că aia nu e fustă, mă, e kilt, mă, kilt, de câte ori să vă spun!

PS: Să-mi trimiteţi şi mie o felicitare din turnul din Pizza, dacă ajungeţi pe-acolo.

10 lovituri, dă-i și tu!