Trei gafe cu Uţu – partea a treia

Uţu – fost coleg de liceu, tovaras de beute si de prime iubiri si mai ales de prime refuzuri (care or şi fost cam multe), baiat frumusel si foarte săritor, mic de inălţime, da’ adorat şi adulat de toate colejele, care nu or fost ele prea multe, decat vreo… 27. Asa e in liceu de fete, cine stie, cunoaste, savureaza, si mai lasa si pentru mâine.

Deci.

Ora de Istoria Culturii, prof batran, sictirit. Zice: Utzu, mâncu-te-ar mama! Nu ai fost la extemporal, aşa că îl dai singur ora viitoare. Şi dacă nu îmi înveţi ora ce vine, te las corijent; ş-apăi repetent. Fă bine de-mi ştudiază Renaşterea italiană, alfel nu ne-a fi bine!

Uţu nost’ – claro ca nu o avut treabă. Aşa că la extemporal, profu’ l-o pus în prima bancă, da’ el s-o tot uitat în spate, sperând – pe bună dreptate – ca vrunu dintre noi riscă un 3 pentru şoptit ca să treacă loaza clasa.

Şi noi am riscat, şi i-am şoptit tot ce am ştiut şi am citit în ce ne predase profu’. Şi Uţu o scris, o scris.

Şi cu 5 minute înainte să se sune, profu zice Uţule, ian lasă matale pixu jos şi adă fuaia, să vedem ce isprăvi mi-ai scris. Şi Uţu lasă foaia, şi îi arată la prof ispravile.

Şi profu se apucă să citească, şi citeşte, şi citeşte, şi bifează, taie şi subliniază. Şi la un moment dat lasă pixu roşu jos, şi începe să plângă, De râs, or cors. Deci de râs.

Şi ne zice:

– Dragi elevi (asta-mi place mie la limba română, că deşi eram 4 băieţi la 27 fete, eram toţi elevi, deci masculi, nu eleve, deci femele), deci eu predau de vreo 40 de ani. Atâta experienţă am eu la catedră.

Face o pauză, îşi suflă mucii. Şi râde în continuare.

– Dar, zice el, io în viaţa mea nu am văzut o asemenea perlă în vreun extemporal! Deci genial. Genial!

Noi ne uităm unii la alţii, Uţu se uită la noi, neştiind dacă să se bucure sau să se asombrească. Noi ne mai şopteam adesea porcării la extemporale, ca să ne râdem.

– Deci ascultaţi şi voi, zice profu, acilea la mine: colegul vostru Uţu nu o învăţat, fincă e atât lepră, cât şi putoare. Da’ cineva din spate (“Nu noi, dom’ profesor!!!” – am behăit noi instant) i-a şoptit; şi Uţu – el, deci a scris.

Mai suflă o dată mucii.

– Da’ fincă era nebunie în clasă, şi fincă fiecare se gălăgea, Uţu al vostru nu o auzit ce trebe; aşadar şi deci, în momentul în care cineva i-a şoptit că în Italia renascentistă un rol deosebit în sprijinirea artelor l-au avut Lorenzo şi Giovanni de Medici, el nu a înţeles bine, fincă e şi surd.

Stă, se uită la noi, să vadă dacă înţelegem despre ce e vorba.

Unii dintre noi ştiam.

– Şi fincă nu a înţeles bine, el mi-a scris în extemporal Lorenzo şi Giovanni BEZMETICII. Bezmeticii, mă! No. Amu io ce notă să-i dau? Ziceţi voi! Hai, să v-aud. Ce notă să-i dau?

L-o trecut, într-un final.

32 lovituri, dă-i și tu!