Transhumanţa n-o murit, numa’ un pic s-o hodinit

Un om o strâns din dinţi şi din bucuţe, şi-o vândut nişte rinichiuri şi ficaturi, s-o împrumutat de la bănci, cămătari şi – mai rău – de la socri şi şi-o îndeplinit visul american: o casă cochetă, frumoasă la marginea Bucureştiului. Departe de turbarea capitalei, dar totuşi aproape – practic, tot ce-şi doreşte un om de la viaţă: să se lege pe următorii 60 de ani dator la o instituţie financiar bancară.

Atâta numai că nu o mai avut bani să-şi facă gard. N-o mai avut, şi pace! Gardurile îs scumpe în ziua de azi; şi visul american se referă la căşi, nu la garduri, badigarduri sau leoparduri.

Gândul că nu are gard nu-i dădea însă pace. Şi i se tot părea că aude voci, culori, intruşi că-i intră în hacienda şi îi violează intimitatea. Şi dăduse de-a dreptul în insomnii!

Şi într-o dimineaţă, abia se crăpa de ziuă; şi se îngâna întunericul cu lumina; şi era somnul mai dulce şi thailandezele bisexuale din vis mai horny; dar omul  nostru auzi ceva.

Un zgomot.

Se frecă la ochi, apoi la nas, ciuli urechile: zgomotul se auzi din nou.

Se îmbrăcă înfrigurat cu capotul lu’ nevastă-sa şi se duse către uşă. Acolo se înarmă cu umbrela şi ieşi pe uliţă.

În faţa casei sale se desfăşura, măre, peisajul transhumanţei româneşti: trei sute de oi treceau agale pe moşia lui, îndreptîndu-se către zonele de brânzit.

Haha! îşi spuse omul; iaca, tradiţia milenară nu a murit! Rădăcina Daciei înseşi s-a păstrat! Şi noi ca naţie mai avem o şansă!

Şi, în liniştea dimineţii, auzi maşinile de ecarisaj cum se îndepărtau în zare, iar ceea ce păreau trei sute de oi începură să latre ca apucaţii, mama lor de maidanezi blănoşi pe care îi lasă în câmp în loc să-i eutanasieze.

caine
Beeeeeee!

10 lovituri, dă-i și tu!