Totuşi, capacul

La fiecare două săptămâni, dulceaţa de soacră-mea vine la noi să stea câte patru luni. Mai ales că ne înţelegem prea bine ca să mai aibă nevoie de invitaţie; invitaţia e pentru vecini, ce Dumnezeu, acum suntem o familie!

Partea bună este că de fiecare dată când vine ne găteşte, ne spală şi ne curăţă şi ne face casa lună; dar de fiecare dată are nevoie de vreo câteva zile să se reobişnuiască cu layout-ul din conacul gropăresc de două camere, mai ales când bucătăreşte (mamă soacră, ce faci, iară cauţi pătrunjelul în cutia de Ariel?).

Odată lucra să ne facă ceva tradiţională tocană de carne, carne, carne şi cartofi (când vine la noi, se umflă transaminazele în mine ca popcornu’, că mâncăm cam un porc pe sejur – “lasă, mamă, să vă săturaţi!”, ne spune ea în timp ce mănâncă pită cu zacuscă, că ţine post mereu) şi o auzeam cum bâjbâie prin bucătărie. Pentru că sunt adeptul lui “laissez faire“, nu prea am catadicsit să mă desprind de calculator ca să-i ofer braţul vânjos şi intelectul superior în ajutor, mai ales că pe ea o încearcă mereu regrete amarnice când mă scoală de pe scaun – şi dacă mă jos Tetris sau Minesweeper la calculator, ea tot are impresia că fac ceva esenţial pentru rasa umană şi ar fi un sacrilegiu să mă întrerupă.

Aud ceva boscorodeli prin bucătărie, aşa că îmi dau căştile jos de pe urechi (mă dau în vânt după coloana sonoră de la Tetris, sincer vă spun) şi mă pregătesc să sar să salvez planeta, soacra şi bucătăria mea. Se aude un capac cum cade cu zgomot pe gresie (câţiva morţi de la cimitirul din Floreşti se foiră, neliniştiţi – d-aia vă zic io că e mai bună incinerarea, pe bune, că cenuşa nu se foieşte) şi un “ioi, no!” ardelenesc de la mama lui (mama mea soacră).
– Mamă soacră, eşti bine? întreb.
– Da, stăi liniştit, zice ea, stăi liniştit.
– Ai nevoie de ajutor?
– Nu, stăi liniştit!
– Na bun, zic, să mă chemi dacă ai nevoie de ajutor.
– Stăi liniştit.

Stău. Aud cum soacra pune mâna pe capac să-l pună în dulap din nou… şi din nou aud capacul cum pică, într-o cascadă de decibeli. Voi ştiţi ce tare se aude un capac care pică pe gresie?
– No! protestează iară soacra, dîndu-mi totodată de ştire că e bine, nu a păţit nimic nici de data asta.

Io tac din gură, dar nu mă pot abţine să nu zâmbesc uşurel. Să-ţi pice acelaşi capac pe gresie de două ori e, totuşi, un eveniment – nu în fiecare zi îţi vibrează timpanele un sfert de oră ca apucate. O aud cum ridică capacul şi mai încearcă o dată să-l pună în dulapul de vase.

Şi jboioioiong!!!!! Mai pică o tură… cu tămbălău, duduituri şi trăznete de apocalipsă…
Da ce ai, eşti vie?!?!… se revoltă soacra împotriva bietei oale fără apărare.

Io tac amar. Tac, că nu e bine să întrerupi o femeie din orice face ea.

Aud cum pune mâna a patra oară pe capac. Mi-o şi imaginam cum ţine capacul cu ambele mâini, apoi se apleacă din şale, redeschide uşa dulapului, face loc acolo, aşează capacul… şi capacul mai pică o tură fără speranţă, speriind vecinii, alungînd porumbeii, alertînd întregul cartier, inclusiv unitatea militară care trecuse pe DEFCON 2, şi ridicînd acele seismografelor din Vrancea…

A cincea oară. A cincea oară în acelaşi minut. O aud cum pune mâna pe capac a cincea oară, îl ridică de jos, potriveşte uşa dulapului, strecoară capacul înăuntru… şi o aud cum şopteşte cu năduf:
Ucigă-te toaca!

Şi-o stat.

16 lovituri, dă-i și tu!