Tot ce vroiai să ştii despre Buddha (dar te temeai să întrebi)

Câțiva lecturăcioși a lu’ blogu’ ăsta (scriu așa că te miri cine mă mai citește, targhetez toate păturile sociale) știu că noi stăm la casă în chirie, din cauză de prunci care iubesc să stea toată ziua pe afară; avem curte, am rezolvat problema.

Chiar când ne-am mutat aici, acum 2 ani, povesteam cu proprietarul, care e tailandez, și la un moment dat îi zic bă, nu ai o țigară. Nu, că m-am lăsat de fumat. Dacă nu fumezi nu ești tailandez, fac io, la oha. Că o murit bunica și de-aia m-am lăsat și io. Bună-sa murise de cancer la plămâni la 97 de ani, cu țigara în gură – îmi zicea omul că se plângea ea de dureri de spate, da’ s-or gândit că e babă și o dor oasele. Până s-or trezit ei să o ducă la un control, treaba era rezolvată. Ioi, da, ca fapt divers, baba s-o apucat de fumat către 70 de ani, că se făcuse brusc vânzătoare la magazinul de bijuterii al unuia din copii și cum nu prea avea clienți, țocănea toată ziua la țigară de plictiseală.

Știu că o mai zis și groparele treaba asta pe undeva, cândva, așa că trebe să vă zic de ce am băgat introducerea pe țeavă: azi vorbim despre religie. În speță, despre budism (știu cum se scrie, dar nu asta e important acuma).

Budiștii ăștia, precum probabil știe toată lumea, îs un monument de zâmbete și bunătate. Pita lui Dumnezeu (sau orezul lui Buddha), ce mai. Atâta că s-ar putea să constatați cu oareșicare surprindere că or început să apară călugări budiști… obezi! Dap, am văzut și în Malaezia, aflu că sunt și în Tailanda.

Să ne explicăm: la ăștia e obiceiul să dea de haleală la călugări, care îs rupți de cele pământești, da, nu au bani, da? Deci nu au voie averi și alte cele (o să revenim imediat asupra subiectului). Așa că, în special seara, tovarășii enoriași dau de papa la călugării de pe stradă; în teorie ceea ce se numește leftovers, adică păpică rămasă de la masă, dar în realitate le dau mâncare la restaurant. Și aici intervin două chestii mari și late: unii enoriași îs atâta de bătuți în cap, încât le dau la călugări mâncare la McDonald’s. Nu, nu e banc. Partea și mai proastă e că bieții călugări trebe să mănânce ce li se pune în față și trebe să halească tot, că nu e politicos să lași în farfurie, fie ea și de la Mac. Voi vă dați seama? Să dai de mâncare la un călugăr budist la McDonald’s? Io încă mai râd.

Pentru cei care vor să se facă măcar pe o lună-două călugăr, e foarte simplu: fratele proprietarului casei unde stăm noi s-o făcut călugăr budist. Și o făcut mare chef, unde o dat de mâncare la toată lumea, le-o făcut la toți cadouri și și-o cerut iertare la fiecare în parte pentru toate greșelile lui. Și o făcut treaba asta de două ori. Soacra proprietarului, româncă get-beget (deci avem una bucată băiat tailandez însurat cu una bucată româncă, din Cluj), se uita crucită la viitorul călugăr care era cu piți lângă el și o tot țuca. Tu fată, o întreabă pe fiică-sa, da’ la ăștia treaba cu călugărirea nu înseamnă că te rupi de toate cele, inclusiv de cele cărnești, ca să zic așa? La care fata, absolut genială, a, păi se face călugăr pe perioadă determinată, nu se face de tot. Păi cum așa, zice mama fetei, tot mai crucită. Păi foarte simplu, vrea să studieze nu știu ce arhive vechi și secrete și dacă nu e călugăr, nu are acces la ele. Așa că se face călugăr pe 2-3 luni, apoi revine la viața plină de păcat și de cele lumești.

Morala: te faci călugăr, da’ trebe să faci chef înainte și să dai cadouri la toată lumea. Nu e foarte mare prețul purificării sufletești, zic io.

Și pentru că ziceam că revenim la cele sfinte și budiste, încă una foarte tare: ăștia au de vânzare pachețele gata făcute, pe care să le duci la mănăstire, la călugări: pastă de dinți, periuță de dinți, prosop, săpun, plus ceva păpică. Evident, sunt pachete mai ieftine și mai scumpe, dar ați înțeles principiul.

Și ne povestea mama fetei că ei în Bangkok stăteau chiar peste drum de un magazin de-ăsta și vedea cum în fiecare seară veneau călugării să aducă înapoi pachetele, de cele mai multe ori nedesfăcute, ca să fie revândute. Foarte tare, mai ceva ca la noi.

Și ultima pe listă e tot moartea babei de 97 de ani. La ăștia e obiceiul să ardă obiectele de care crezi că are nevoie persoana decedată pe lumea cealaltă: casă, bani, haine, ce-o mai fi. Înainte de a purcede mai departe trebe să specific că toate astea îs făcute din hârtie specială și sunt foarte scumpe. Banii ăia de hârtie nu îs cu mult mai jos ca valoare raportat la ăia adevărați, de exemplu.

Și vine înmormântarea: pentru că ei încă trăiesc după niște reguli ciudate, fiecare vine la înmormântare îmbrăcat după rang: proprietarul casei unde stăm, pentru că e cel mai moștenitor dintre ei (prințul moștenitor, cum ar veni), o trebuit să aibă toată familia haine din nu știu ce material foarte scump, cu nu știu ce culoare. Ăia de rangul doi ceva mai ieftin și altă culoare și tot așa. Deci la ei se merge la înmormântare pe codul culorilor.

Și începe discuția genială: oare nu ar trebui să îi ardem la bunica o casă? A, nu, i-am ars la bunicul, doar pot să stea amândoi în aceeași casă, că am ars de-aia mare. A, că nu, că nu știm pe unde e bunicul, poate bunica vrea alta. Așa că i-or ars și babei o casă. Și i-or mai ars și bani, și cele trebuincioase pe lumea ailaltă. Dar oare să nu-i ardem și o mașină? Păi bunica nu o avut niciodată carnet de conducere, ce-i trebe mașină? A, nu-i problemă, îi ardem și șofer, să aibă la mașină (slavă Domnului, repet, toate astea îs de hârtie, deși foarte scumpe). La care soacra proprietarei, cu replică de geniu a la România: da’ de unde știți că ăla e șofer? Are chipiu de șofer? Scrie pe el că e șofer? Dacă ardeți un chirurg și nu are ce face cu el pe lumea ailaltă?

De-aia vă zic, lăsați-l pe Buddha celor care știu ce să facă vis-a-vis de el, iar voi, ăștia care mereți în Tailanda, e happy hour în Pattaya de la 5 la 8 seara.

Da, merem și în Bangladeș, da’ o fost prea tare povestea să nu v-o zic.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă cel dreptcredincios ortodox budist catolic

11 lovituri, dă-i și tu!