În fiecare an la Ţiganiadă ies discuţii: că de ce nu mai jucăm rugby cu sticla de vin; la ce oră să ne băgăm în pârâul ăla rece de munte ca să bem coniac în burtă; şi, mai ales, cât vin să luăm?

Încercînd să se adreseze acestui element perturbator de sorginte fascistă care ne dezbină anual, naşul Greuceanu aka Rramon merge cu hinul Ganistră la vinărie ca să cumpere vin. În faţa lor – vreo două domnişoare care cumpărau vin, măi frate, de zici că urmau alegeri anticipate! Cei doi eroini au stau ei ce au stat; apoi naşul Greuceanu nu s-a mai răbdat şi le-a atacat direct:

– Da’ unie ţineţi cheful ăsta? Că poate venim şi noi!

Şi-i trage cu ochiul lui Ganistră. Să nu uităm: naşul era costumat în gunoier!

– Nu e chef, zice una dintre fete; e mormântare.

No.

Aici tre să fac o pauză, că nu ştiu cum să continuu după aşa o grozăvie!

Am purces către Răşinari, aşadar, vineri seara, care Răşinari îşi pavează amu nişte străzi esenţiale pentru accesul nostru la vale; şi deşi am încercat să violăm nişte bariere, nişte răşinăreni cu papagal mare nu s-au lăsat până nu ne-au pus să amânăm jumate de metropolă rurală, lua-ne-ar dracu de viituri, sper să vă fie rău dimineaţă (şi ne-o fost!). Aşa că nu am mai făcut pauza de dansat pe muzică ţigănească la mijlocul drumului forestier, dar când am ajuns nu ne-am lăsat până când nu am golit un coniac înainte de a ne apuca de pus cortul. Şi pentru că după o sticlă de coniac eftin lumea ţi se pare mult mai diferită (şi nu tot ce e mai diferit e mai rău), am hotărât că nu are rost să umflăm salteaua din cort până la capăt; pentru că mere şi aşa.

Acum: muzică nu aveam, că duba cu care venisem nu avea CD player; maşina lui Ştef avea CD player, dar nu aveam CD-uri! Porc măcar avem, îl facem la proţap? Avem dară; dar îl păstrăm pentru mâine seară, să-l mâncăm toţi (dacă n-aţi băut prea mult, vă amintiţi că a doua zi aşteptam încă trei alcolişti de-ai noştri). Aşa că păpăm nişte grătare cu sare, eventual şi cu pită, şi cântăm un pic, şi apoi numa’ bem şi râdem.

Remarc sosirea efectiv inopinată a lui Cârlanul, care a ajuns în Răşinari noaptea şi dă nas în nas, la ultima casă, de un oier ciobănesc care ni-l aduce în munte, la noi! Şi numa’ ce ne trezim cu el acolo! Şi tare ne-am bucurat!

Dar ce era cu adevărat să se întâmple s-a petrecut a doua zi.

Am făcut tradiţionala baie în apă de munte (de când activez mai cu furie în online, de fiecare dată camerele foto cam dispar din peisaj când ne dezbrăcăm ca nudistele), iar apoi ne-am apucat să pregătim porcul, să îi aşteptăm pe oameni cu masa pusă; mai ales că deja parcă i se făcuseră porcului ochii ca la mistreţul cu colţi de argint – adică sticloşi. Că noi suntem experţi în ochi sticloşi.

Undeva în acest interval începe o ploaie (doar era nu ştiu ce cod prin zonă) şi vine din Sibiu un domn prekin al băieţilor, domn de vreo 60 de ani pre numele său – să zicem – Berilă, încă verde şi belicos. Venise special să ne vadă pe noi cum ne distrăm, şi era călare pe – fraţilor – un Volvo XC90 de mai mare dragul.

Şi zice Berilă: pfuay, ce poftă mi-i de un coniac! Şi se serveşte, că noi suntem molipsitori.

Şi mai bea unu’.

Şi mai bea unu’!

Şi dupa aia se tot ia şi tot bea şi bea şi bea.

Şi la un moment dat zice:
– Bă, io plec la Sibiu.
– Bă Berilă, da’ eşti în stare să conduci?
– Bitch please
! Îs treaz lumină. Că io toată viaţa mea am fost haiduc şi am făcut ce-am vrut şi mie nu mi-o zis nimeni nimic ce să fac!

Noi eram deja prinşi cu ale noastre, dracu’ stă să monitorizeze cât o beut Berilă, om în toată firea; no, vrei să meri? meri!

Şi pleacă. Mere drept ca sabia laser către Volvo ăla XC90 cu cutie automată, îi dă gaz, bagă muzică, suie maşina din poiana noastră de 3 hectare în drumul forestier, iar acolo se opreşte ca şi cum ar verifica ceva în bord. Şi maşina începe să o ia uşurel cu spatele; şi merge şi tot merge; şi noi ne oprim din ce roboteam pe acolo, şi nu ne vine să credem: Berilă intră cu maşina, cu spatele, pe deasupra balustradei de beton a podului pe care bem noi cafeaua în dimineaţa de Ţiganiadă, şi se aude dintr-o dată un scrâşnet interminabil de fier pe beton în timp ce maşina se zgâria prin intestinele ei nevinovate în piatră! Şi nu ne vine să credem şi rămânem muţi! Şi Berilă îşi dă seama că sunetul ăla nu-i imnul câştigătorului, aşa că opreşte deodată, în timp ce maşina e aproape suspendată în aer; noi vociferăm, el ne face semn: ce băăă, io-s haiduc!.. Ambalează cu putere motorul şi dă cu maşina înainte, se aude din nou scrâşnetul ăla, noi suntem ca căprioarele la lumina farurilor…

…şi nu reacţionăm aproape deloc când Berilă iese de pe pod, mai face 10 metri şi intră cu maşina în rigola de pe marginea drumului, unde se scufundă până la osie sau şi mai sus, ba se şi sprijină în portieră… şi el continuă să tureze motorul, să se scoată, timp în care raşchetează cu portiera fucking ditamai MUNTELE care se apleca la noi!

BERILĂĂĂĂĂĂĂĂ!

Parcă ne-am înţeles: o rupem toţi la fugă către deal, Berilă nu se lasă, n-are nevoie de ajutorul nostru, împroaşcă noroi din roţi şi din şanţul ăla în care bălteau ploile şi noroaiele muntelui de ani de zile, probabil îşi freacă şi băile de ulei de drum, miroase a cauciuc ars, noi încercăm să rezonăm cu el, Berilă nu înţelege, dă muzica la maxim, vede că ne punem în faţa maşinii, forţează nota…

…apoi opreşte maşina şi ne dă de înţeles că trebuie să-l lăsăm în pace, şi-şi aprinde o ţigară chicotind că nu are nevoie de noi. Îl deranjăm.

Începem: Berilă, eşti nebun? hai jos! hai te rog eu! hai, fă-o pentru mine! hai să-ţi zic ceva! hai să îţi zic un banc! hai să-ţi mai dăm un coniac! hai că nu aşa iese maşina! Cred că eram foarte faini să ne vezi aşa, 8 oameni care se rugau fierbinte de un şofer al unui Volvo XC90.

În cele din urmă, Berilă se dă dus; şi facem cu schimbul să-l ascultăm, că se apucase să ne spună ceva (toţi oamenii puşcaţi au ceva mesaj important de comunicat, şi făceam cu schimbul lângă el să-l ascultăm, să nu-i vină iară ideea să-şi scoată maşina afară) în timp ce ne gândeam cum să o scoatem – mai ales că deja se cam întunecase. Se suie unul la volan şi ne spune că să avem de grijă, că dă în faţă – şi noi nu-l auzim şi începem să împingem maşina în sens contrar. Ne urlă că să ne potolim, aşa că merem şi împingem din spate tocmai când dădea cu spatele – ce mai, debandadă!

Berilă, la un moment dat, sare şi el să pună mâna; şi deja-l vedeam cum pică şi dă cu capul de planetă, şi mai facem şi puşcărie; dar pentru că Dumnezeu iubeşte unii beţivi, nu pică el, ci pică Dudă – care arată de parcă-şi fisurase osul la cot – asta ca să vă daţi un pic seama de câtă suferinţă într-o singură vale. Şi într-un final, cu mâna fisurată şi gurile răguşite, am scos maşina din şanţ, în uralele  noastre, Mihaela dragostea mea. L-am trimis pe Berilă să se spele în râu – picase şi el în şanţ, şi arăta de parcă înotase în bălegar – şi când a venit i-am mai dat un coniac, apoi încă unul şi l-am culcat în cort, unde a dormit până a doua zi dimineaţa şi a plecat, îndopat cu cafea, înapoi la nievastă-sa, pe care – sunt convins – o convinge şi acuma că el e haiduc şi nu are nevoie de nimeni, şi lui să nu-i spună nimeni ce să facă!

I-am pus numaidecât lui Dudă o eşarfă în jurul cotului cu atîta grijă, de parcă era gâtul unui ministru>prim-ministru>blogger. Iar întreaga poveste ne-a stors cumplit de bruma de energie pe care o mai posedam; şi, după ce am mai cântat un pic, am adormit pe salteaua pe jumătate umflată, că mere şi-aşa.

Cum lucrurile s-au petrecut aşa repede, nu am apucat să scot camera şi să mă bucur de năcazul omului pe faţă; aşa că canci poze (mai ales că cei care au făcut încă întârzie să mi le trimită, ca nişte porcobeţi ce sunt ei), deci va trebui să mă credeţi pe cuvânt. Vă arăt în schimb poze de a doua zi:

Ui, un cioban! Hai, bă, să-i dăm o bere! Ia, ciobane, o bere! NU MAI POT SĂ MAI BEAU, CĂ DEJA MI-AŢI DAT 4 BERI ŞI E NUMAI 7 ŞI-UN SFERT DIMINEAŢA! Ia, mă, şi o bei mai târziu!

O luat-o.

E fain să te scoli dimineaţa numa-ntr-o tălănguţă.

Da’ când deja tu dormi adânc şi te mugeşte o vacă de-o tonă la un metru de tine parcă nu prea îţi mai vine să te dai mare blogger!

Cum făcea nenea ăla care o mers pe apă?

Numa’ un pic mă pun aici, că am obosit.

Tăiaţi nişte lemne pe mine, că nu mă deranjează.

Nu, tu n-ai picioare strâmbe, mamă!

Supărarea când îmi vine rup tatoaju’ de pe mine. Şi vă-njur.

Vedeţi ce păţiţi dacă haliţi apă minerală cu pufuleţi?

Un porc.

Am dat ce a mai rămas din el la câinii ciobanilor, dar ei s-au bucurat mai tare atunci când le-am dat şi mămăliga, că or zis că sunt la dietă.

No! Nu pot să nu remarc că m-am distrat- din nou – maxim; şi dac-ar fi să închei cu o ultimă subtilitate politică, v-aş zice: DA, puteţi spera că am fost fericiţi.

 

Written by Groparu Nemernic

Nascut din spermatozoizi campioni... cred.

This article has 9 comments

  1. Ariel Reply

    Ai ce-am mai ras de una singura in birou :)))) Sa va fie de bine, dragilor, ca tare haiosi sunteti. La mai mare si…la cat mai multe d’astea nevinovate 😈 !

  2. Lore Reply

    Supeeeerb. Am citit toate Tiganiadele in foileton si abia astept sa iasa cartea.

  3. Oana Reply

    Una din cele mai nostime povestiri…demne de Jerome K Jerome!

  4. Lumi Reply

    Am ras de numa’ pana am dat de pozele alea dezgustatoare..De ce nu ne-ai avertizat moi ca ai pus animal porn mai jos pe pagina?!!!Vezi ca pun CNA-ul pe tine.
    Si mistreti si porci si porci de caine despuiati si in diferite stagii ale orgiilor dionisiace si thalasiene…

  5. omu' muncii Reply

    da unde ati fost, pe valea caselor sau in sus pe curmatura?vad ca distractie o fo cat caru, la mai multa si mai multi………

Leave a Reply to adelinailiescu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *