telefon

Un dialog care a avut loc de chiar

Mă duc să mă întâlnesc cu Victor ca să mâncăm la ciainiz (un gârlici cu 5 mese pe Horea, restaurantul Shen Yang, cu păpică decentă – ei nu știu că le fac reclamă gratisă, deci nu le spuneți).


Nu asta, că asta am păpat-o in San Francisco, în China Town, și a avut gust și consistență de talpă de Neanderthal

Stabilim că ne vedem la colț și că-l sun cu 5 minute înainte de a ajunge.

Îl sun. El era deja acolo, dar încă nu ne vedeam:
– Unde ești?
– La loc. Te aștept.
– Bun, sunt la 100 de metri.
– Nu te văd.
– Păi uită-te în direcția mea.
– Unde, încolo?
– Da.
– Aha, te-am văzut.
– No, vezi?

Nu mă văzuse, normal, dar aberam frumos, deci ce mai conta restul?

3 lovituri, dă-i și tu!

Cum să devii finanțator al terorismului islamic

Într-o zi, săptămâna trecută, îmi sună telefonul.

Mă uit: număr necunoscut din multe cifre, iar telefonul, fiind deștept, mă anunță că apelul este inițiat din Algeria.

Până să răspundă ardeleanul, deja apelul se terminase. Sunase numai de vreo 3 ori.

Mno, stau, mă gândesc la tot felul de gânduri. Dacă era un prințul algerian care dorea să mă lase moștenitor peste haremul lui de vaci Zebu sau Black Angus? Sau o sultană bogată, cu oi și petrol? Sau vreun guvern care are nevoie de un blogger ca dictator? (more…)

16 lovituri, dă-i și tu!

Escrocherie prin metoda ”Accidentul” aplicată și părintilor mei

Duminică dimineața la ora 9. Mic dejun la socri, după ce tocmai o sărbătorisem pe soacră-mea cu o zi înainte. Sună telefonul. Mă uit: părinții gropărești. Din fericire, sociopatul de Groparu răspunde, altfel cred că se lăsa cu infarcturi.
– Salut, mamașă!
– Gropare? Ești bine?
– Da! zic. Halim niște colesteroale, că oșenii n-or auzit de iaurt dietetic.
– N-ai pățit nimic?
– Nu! Ce să pățesc?
– Păi ne-o sunat cineva că ai pățit un accident! Și că să le dăm bani de urgență!
– Ha?
– Da! Și știa și cum te cheamă!
– Ce? Cum?

Și-mi zice. Or sunat duminică dimineața de pe număr ascuns și le-or zis că eu (îmi știau numele) am avut un accident și am mare nevoie de bani. Când ai mei și-au exprimat neîncrederea, m-au dat pe mine la telefon, care am confirmat povestea. Totuși, stăpâni pe poziție, ai mei întreabă cum o cheamă pe nievastă-mea. La care eu răspund cu ”nu am vreme de detalii personale”, la care ai mei răspund, pensionărește:
– Vezi-ți de treaba ta, măi băiatule!

Și or închis. Și apoi m-or sunat.

Încep discuția cu ei și cu atitudinea lor mioritică:
– Musai plângere la Poliție!
– Nu ne băgăm.
– Ba să vă băgați, pentru că ăștia vor continua să le strice duminicile altor oameni nevinovați dacă nimeni nu face nimic.
– Apăi Poliția nu îi poate prinde.
– Dacă se strâng suficiente plângeri, nu vor avea de ales! Vor fi nevoiți să facă ceva!
– Păi și dacă află escrocii că noi le-am făcut plângerea? Dacă încep să ne deranjeze cu telefoane la miezul nopții?
– Lăsați telefoanele în altă cameră noaptea. Dacă se împute treaba, vă schimbați numărul.
– Ne mai gândim.
– Nu vă mai gândiți, fac eu plângere în numele vostru!

Închid telefonul, un pachet de nervi. Mă abțin cu greu să scot niște cuvinte cu p, pentru că soacră-mea de față, și oricum toți se uitau la mine ca la desert.
– Ce s-o-ntâmplat? întreabă nievastă-mea.
– Nimic, zic. Ai mei au primit un telefon de la BRD.

12 lovituri, dă-i și tu!