Pleaca programatorul din Romunica spre zări străine, sperând să mai codeze una-alta pentru firmă, să fie bine, să scoată România din criză, să aibe Boculeţul din ce plăti pensiile şi tăt felul. Şi aterizează în Helsinki.

Şi în Helsinki doreşte să ia un taxi, să plece spre hotel; mai ales că erau minus 400 grade Celsius afară, şi el nu prea avea de gând să îngheţe de frig prin capitale nordice, aşteptând ce ştiu io ce curse de autobuz.

Şi în taxi, prima surpriză: 5 nuşce pornirea. Nu e stress, zice programeciul; or fi ceva coroane finlandeze d-alea de-ale lor, si totul e sub control.

A doua surpriză: nota de plată nu era în coroane finlandeze, ci direct în euro. Şi nici nu era din cale-afară de mică: decât vreo 38 euro. Programeciul devine suspicios; dar plăteşte, asta e.

A treia surpriză: la hotel, programeciul nu se poate răbda, şi întrebă:

- Tu, domnucă… da’ cât costă un taxi de la aeroport până acilea? 38 de euro?
- Poi… cam pe-acolo, zice domnuca, cam 35-36 de coco.
- Futui, îşi spuse programeciul în sinea lui. Futui. M-o ţăpuit cu doi euro! Doi euro, futui. Eram sigur că iau ţapă dacă iau taxiul. Futui. Futui-futui!

4 kilometri mai târziu, îi întind o foaie de 10 lei:
- Vai, zice, nu am să vă dau rest… zice taximetristul perplex.
- Nasol, zic eu.
- Păi… daţi-mi ce mărunţi aveţi.

Şi atunci Groparu, calm ca un puls de răposat, scoate trei lei mărunţi, pe care îi lasă taximetristului perplex. Apoi, cu studiată delicateţe, îşi recuperează foaia de 10 lei dintre deştele taximetristului, şi iese – nu înainte de a mulţumi frumos.

Pizda mă-tii! mi-a trasmis taximetristul perplex, in mintea sa. Ba pe-a mătii! i-a răspuns Groparu, că doară nu în fiecare zi îi traji o ţapă unui taximetrist perplex.