tara oasului

Vintage: cum se făceau invitaţiile la nuntă prin anii ’70

Deci:

  • Combinai fata cât se putea, cu ocheade, glumiţe şi scrisori de dragoste (la naiba, am scris şi eu o tonă! Mai mult fără succes, dar asta e altă poveste)
  • Te vedeai cu codana nopţile, după ce o fluierai la geam şi ea se strecura afară, în sforăielile tatălui şi ale fraţilor degrabă vărsători de sânge nevinovat;
  • Combinai şi mai făceai apoi chestii cu ea, chestii care nu se spun, că poate e chiar bunică-ta, dragă cititor!

Apoi urma momentul ăsta, când burlăcia era asasinată şi bărbaţii adevăraţi plângeau: nunta.

Aşadar, iată, dragilor, o invitaţie de nuntă-document din oraşul nievestei, acolo unde când mă duc trebuie să fiu spăşit şi să nu fac glume proaste, că se lasă cu vărsare de sânge nevinovat de soţ vinovat – ştie el de ce e vinovat, dacă ştie sau nu şi nievasta chiar nu contează deloc.

Click pentru mărire, că este păcat să nu.

Avem aşa:
– Totul, absolut totul de pe invitaţia asta este făcut manual. Deci cineva a caligrafiat fiecare literă cu răbdare, before Photoshop was cool, niţel şchiop, dar 100% corect româneşte, ceea ce nu se pt spn acum cu generaţia snapchat, mănţelegi
– Culorile şi fonturile sunt aceleaşi ca cele de pe înştiinţările funebre (OARE DE CE???)
– Invitaţia are zimţi. Invitaţia are zimţi!
– Unele fonturi sunt stilizate – atâta cât s-a putut, urmăriţi cum sunt scrise numele familiilor
– Petrecerea se desfăşura la adresa miresei, sau unde se nimerea – deci nu cheltuiau bani cu închiriatul huselor de scaune şi a vazelor cu orhidee de plastic
– Fiecare mire avea propria lui poezie!
– Nuntaşi erau obligaţi să nu bea paharul ăla ultim de plecare, că n-aveau ce taxi să cheme, trebuiau să meargă pe picioare acasă.

Nu pot decât să-mi imaginez senzaţia care-i încerca pe oameni atunci când le înmâna poştaşul invitaţia (“cartea”). Notificările de azi de pe Facebook sunt mic copil.

Apropos, mama mă bate mereu la cap ca, atunci când plec de la ei şi ajung la Cluj, MUSAI să le dau un mesaj, sau măcar un bip. Să ştie că am ajuns cu bine acasă. Ei: bunica mea îi ruga pe ai mei să-i trimită o carte poştală că au ajuns cu bine. Carte poştală care ajungea după 3-4 zile, timp în care, ca mamă, spera surd că Skoda 120 L a lui tata ne va fi adus acasă în siguranţă şi n-am pierit pe drum, pe Valea Oltului.

Da, vremurile s-au schimbat.

4 lovituri, dă-i și tu!

Paște la socri, pentru că așa mi s-a comandat

Și anul ăsta mi s-a comandat de către șefa la destinu’ meu să mergem la socri de pascale, așa că m-am executat, #csf.

Asta deși, după 7 săptămâni de post, în loc să sar pe colesterolul delicios încă de duminică dimineață, la oșeni mai stai vreo 4 ore în duminica de Paște la beserică până-ți sfințește părintele bucatele.

Și cum stai? Păi, trebuie să știți că la oșeni nu merge cu fofârlica, că toți au permis de port-cuțit (iataganele-s pentru noob-i), și se așteaptă cuminte și disciplinat (de zici că nu ești în România) ca sfântul popa să vie să binecuvinteze bucatele oamenilor, și n-ai voie să miști în front, că te-o trăjnit.


N-o să faceți share la poza asta, că voi numai la unguri shăruiți, bozmeg (more…)

23 lovituri, dă-i și tu!