“De ce se aşteaptă soacrele, mai ales mamele de băieţi, să le zică nurorile “mamă”? O singură mamă ai pe lumea asta… cea care te-a crescut si care pt tine e “mama”. De ce, după 25-30 de ani în care te-ai gândit la o singură persoană ca fiind mama ta, dintr-o dată… trebuie să fii presat să mai numeşti pe un străin “mamă”? Nu-i nici măcar ca mătuşa de care eşti apropiată sau ca tanti Nuţi din vecini pe care o ştii de mică… e un om pe care te-ai străduit să-l impresionezi de când s-a anunţat prima dată în vizită: să-i nimereşti gusturile cand alegi cadoul, să găteşti ceva comestibil, să calci camaşa fiului ei, să nu zică ea că nu ai grija de el….

Cu ce-s de vină dacă limba română n-a putut inventa un cuvânt mai simpatic pe care să-l foloseşti când te referi la mama soţului tău decat “soacra”?
Tu să-i zici ei mamă! Da’ ea-ţi zice ţie “fiică” sau “fiu”?
E confuz. De exemplu, ma întâlnesc întamplător cu o cunoştinţă de acasă: “Ce faci in Cluj?” o intreb. “Ahhh, am adus-o pe mama la spital!”, zice cunoştinţa. “Tanti Gina???” zic eu. “Nu, soacră-mea. Mama-i bine, acasă cu aia mică.”
Am mai auzit termenii mamă-soacră, sau mama-Veronica. Socrii n-au pretenţii.”

Daţi-mi voie să îi răspund ixuleascăi: tu, icsulească, tu, păi mie asta mi se pare cea mai tare fază dintr-o căsnicie! (io zic asta ca opservator pasiv, că m-o ferit Dumnezo de mierea de pe pişcot). Păi! Uite, de exemplu la mine: la câtă lume mă înjură de mamă în trafic, io m-aş bucura să nu fie numai mamă-mea aia adevărată, adevărata fiică a bunică-mii, care sughiţă fără să ştie de ce! Ia să sughiţe şi soacra, că în afară de să se înece cu o ciozvârtă nu are ce păţi! Păi nu zic io bine, ca de obicei?