Şi, cum căutam eu inspiraţia în tot felul de surse (gen fund de pahar de bere), dau să văd ce mai e pe Twitter.

În vremea asta, soacră-mea se preumbla cu Gropărelul prin cameră, în spatele meu, şi îi gângurea.

Văd că numita Dezaxata (adică Dezaxata) lasă un link pe Twitter.

Soacră-mea era cu pruncu-n braţe, îl învăţa obiecte casnice: ia uite ce tavan plin cu pânză de păianjeni la colţ! Ia uite ce covor murdar, cu pete de bere pe el!

Dau click pe linkul Dezaxatei, dar nu îl vizualizez, mai studiez un pic ce mai e pe Twitter.

Soacră-mea îi spune Gropărelului: ia să vedem ce lucră tati la calculator!

Io nu bag de seamă ce tocmai o zis soacră-mea, şi dau să vizualizez linkul. Posibil să fi fost ăsta, ăsta sau ăsta. Poate chiar ăsta. Oricum, ceva de genul.

O aud pe soacră-mea în spatele meu: TULAAAAAAYYY! Şi se pocneşte cu palma pe fălcuţă.

În secunda următoare, realizez dezastrul.

Închid fereastra şi mă întorc la soacră-mea.

Dau să-i zic ceva.

Cuvintele refuză să iasă.

Aşa că tac.

Ea nu mai zice nimic, se duce cu pruncul în ailantă parte a camerei.

Trec vreo două ore.

După două ore, pufnind în râs, îi zic lu’ nievasta ce s-o întâmplat. Cum pot să-i explic că o fost o întâmplare? o întreb.

Nu ai cum, zice ea.

Mai bine taci.

Tac, i-am zis.

Şi am tăcut până-n ziua de azi.

Leii încep să se lege de faptul că din cei 80.000 de coco ceruţi de tânărul antreprenor nu se vor putea acoperi toate cele (minimum) 260-280 de festivaluri la nivel european, căci orice deplasare a vreunui angajat al portalului la un asemenea festival ar fi costat circa 500 marafeţi/festival (avion, cazare, diurnă). Deci capitalul de start începea de la sume mari, gen 280 x 500 euroi = 140.000. Euro, nu banane.

În acest moment, Groparu îşi drege vocea şi intervine decisiv, de la el din sufragerie:

- Nu e musai să bagi 500 de euro în vizita unui redactor la un festival. Poţi oferi unui bloggeraş cu cont pe Facebook şi Twitter un bilet la festival, în valoare de 30 euro, şi nişte bani de buzunar, să zicem vreo 100 euro. Condiţiile obligatorii pentru a putea paticipa – să facă live blogging de la festival, să dea pe Twitter, să facă un hashtag, să pună poze pe Facebook şi status cu link pe Yahoo Messenger. Şi să ştie engleză, să poată citi toată populaţia Europei postările. Toţi prietenii lui, prietenii prietenilor lui şi colegii de şcoală îl vor citi, plus părinţii şi prietenii părinţilor! Deci din start îţi asiguri un cacthment de câteva sute de oameni numai pe ţara respectivă! Dar aşa… tinerelul ăsta nici nu ia în calcul social media, şi vine din start cu pretenţii, auzi la el, să primească 80.000 de mangoţi! Păi nu oricine poate să fie antreprenor pe online!

Nevastă-mea era ocupată să-l pişte pe Gropărel de obrăjori. Soacră-mea se foieşte pe scaun:

- …că bine zâci!

Mă uit la ea cu consternare în priviri!

- …nu oricine poate să fie… continuă ea, şi se opreşte.

Soacra mea ştie chestii, bă.

“De ce se aşteaptă soacrele, mai ales mamele de băieţi, să le zică nurorile “mamă”? O singură mamă ai pe lumea asta… cea care te-a crescut si care pt tine e “mama”. De ce, după 25-30 de ani în care te-ai gândit la o singură persoană ca fiind mama ta, dintr-o dată… trebuie să fii presat să mai numeşti pe un străin “mamă”? Nu-i nici măcar ca mătuşa de care eşti apropiată sau ca tanti Nuţi din vecini pe care o ştii de mică… e un om pe care te-ai străduit să-l impresionezi de când s-a anunţat prima dată în vizită: să-i nimereşti gusturile cand alegi cadoul, să găteşti ceva comestibil, să calci camaşa fiului ei, să nu zică ea că nu ai grija de el….

Cu ce-s de vină dacă limba română n-a putut inventa un cuvânt mai simpatic pe care să-l foloseşti când te referi la mama soţului tău decat “soacra”?
Tu să-i zici ei mamă! Da’ ea-ţi zice ţie “fiică” sau “fiu”?
E confuz. De exemplu, ma întâlnesc întamplător cu o cunoştinţă de acasă: “Ce faci in Cluj?” o intreb. “Ahhh, am adus-o pe mama la spital!”, zice cunoştinţa. “Tanti Gina???” zic eu. “Nu, soacră-mea. Mama-i bine, acasă cu aia mică.”
Am mai auzit termenii mamă-soacră, sau mama-Veronica. Socrii n-au pretenţii.”

Daţi-mi voie să îi răspund ixuleascăi: tu, icsulească, tu, păi mie asta mi se pare cea mai tare fază dintr-o căsnicie! (io zic asta ca opservator pasiv, că m-o ferit Dumnezo de mierea de pe pişcot). Păi! Uite, de exemplu la mine: la câtă lume mă înjură de mamă în trafic, io m-aş bucura să nu fie numai mamă-mea aia adevărată, adevărata fiică a bunică-mii, care sughiţă fără să ştie de ce! Ia să sughiţe şi soacra, că în afară de să se înece cu o ciozvârtă nu are ce păţi! Păi nu zic io bine, ca de obicei?