Te-a jicnit de moarte caricatura Simonei? Păi, nici cu tine nu mi-e rușine

Dacă o caricatură făcută expres ca să producă trafic ți-a ridicat tensiunea deasupra cotei de avarie, poate ar trebui să lași baltă internetul o vreme și să te-nchizi într-un WC și să încerci să dai 7 cu zarul.

Serios.

În primul rând, nu francezii ne-au tras-o. Nu există francezii în cazul ăsta, pentru că nu s-au aliniat 66 de milioane de mâncători de fromage ca să tragă un șut în posteriorul sacru al României în timp ce râdeau graseiat cu vinul Chateauneuf în mână pe triluri pariziene de acordeon. Ne-am înțeles?

Există, în schimb, o revistă, care poate scrie orice, oriunde, oricând, despre oricine. Se numește libertate de expresie și este minunată.

În al doilea rând, nu mă simt nici jignit, nici măgulit de o chestie pentru care nu am absolut nici un merit. Da, e fain să-ți strige vânzătorul din Istanbul ”Hagi, Hagi!” ca să te facă să crezi că ești parte a unei rase superoare, dar la urma urmei e numai marketing de bazar. Succesele Nadiei, ale lui Țiriac sau ale SImonei nu mi se datorează. E sângele lor transpirat versus groapa din canapeaua mea. La fel, din ecuația asta cu caricatura, singura chestie de care mi se face jenă este faptul că există cetățeni români care trăiesc din cerșit și adunat fier vechi în Franța, nu pentru că unii ne spun ”există cetățeni români care trăiesc din cerșit și adunat fier vechi în Franța!”

În al treilea rând, și asta o știu de când făceam papalașcă în fața blocului (e simplu: faci pișu într-o groapă, acoperi groapa cu pământ și faci papalașcă), numai fraierii se supără. Și îi hărțuiam cu atât mai abitir pe copiii supărăcioși, pentru că știam că-i deranjează. De ăia pe care-i durea în paișpe nu se lega nimeni. Apropos, a-ntrebat-o cineva pe SImona dacă se simte jignită de caricatură?

În al patrulea rând, momentele în care m-am simțit cu adevărat rușinat și jignit în orgoliul meu de român au fost atunci când am ratat un deadline. Sau am promis mai mult decât pot livra, fără să fac un calcul inițial de bun simț. Sau când văd blocurile de dincolo cu flori frumoase la balcon. Sau când văd românii cum se năpustesc în autobuz sau metrou înainte să coboare lumea. Sau se ceartă în gura mare prin aeroporturi cu fetele de la Wizz pentru că le întârzie aeronava (nu și când se aplaudă, pentru că se numește libertatea de aplaudat și e minunată). Sau când nu am unde scoate străinii în natură pentru că pute locul și put râurile de atâtea gunoaie. Sau când trebuie să-i explic unuia de peste mări și țări de ce se conduce agresiv sau nu se semnalizează pe drumurile noastre. Și de ce nu sunt autostrăzi. Și de ce la cină vorbește doar o singură persoană toată seara și ceilalți efectiv nu mai apucă să poarte un dialog pentru că românul ăla narcisist și guraliv nu mai tace (deseori, românul ăla narcisist și guraliv sunt eu). Sau când îi spun chelnerului la terasă ”vreau o cola”, nu ”aș dori o cola, vă rog, mulțumesc”. Sau când văd români de-ai noștri, oameni cu amăgitoare alură de Homo Sapiens, de altfel, care comentează curajos pe Interneți ”bine le-au făcut arăbeții ăia, trebuia să-i omoare pe toți!”

Și chestia de care mi-este cel mai și cel mai jenă este că așa ar fi trebuit să arate caricatura din Charlie Hebdo.

În rest… spor la boicotat produse franțuzești, haha, hahahaha!

15 lovituri, dă-i și tu!