Ce vreau să vă zic: magnatul a reuşit să-şi clădească un mega imperiu într-un oraş al cărui brand turistic mă aşteptam să arate aşa: Sibiu, proprietate personală Ilie Carabulea. Cum o fi reuşit în viaţă, în afară de plătind salarii de mizerie şi făcîndu-i pe angajaţi “curvelor!” şi “proştilor!”, habar n-am; dar lumea vorbeşte şi acum, la câţiva ani buni distanţă, despre o zi în care Ilie şi-a furat-o. Da, în barbă şi nas. Da, de două ori! Vorbim de anii ’90, da?

1. O dimineaţă simplă, piperată de un mic antagonism verbal cu un Carabulea versus un şofer. Şoferii sibieni de pe Transmixt şi Atlassib sunt oameni bânzi, buni şi tandri, care te omoară fără ranchiună dacă situaţia o cere. Aşa că, atunci când Carabulea, care mai avea un portofoliu de pleznit şoferi, a făcut prima mişcare în scopul administrării unei corecţii acestuia, şoferul, care avusese o dimineaţă extrem de proastă, s-a scăpat cu o carabă în Carabulea, care a căzut pe spate ca un cărăbuş. După care şoferul ar fi zis “mă piş pe banii tăi, că te omor şi mă piş şi pe tine!”

Toată Mărginimea Sibiului a îngheţat în dimineaţa aceea, de frică; iar Carabulea s-a ridicat şi a tulit-o, scârbit de calitatea umană a şoferilor sibieni de pe Transmixt şi Atlassib, oameni blânzi, buni şi tandri, de altfel, dar care nu îşi ştiu administra stresul.

Legenda spune că şoferul bătăuş încă mai lucrează pe Transmixt; deci grijă mare, călători de pe peronul A, cursa de Loamneş.

2. Câteva ore mai târziu, Ilie, încă turbînd de furie, este chemat să manageuiască o gaşcă de clienţi Atlassib nemulţumiţi care, nesimţiţii, erau furioşi pentru că dăduseră cei 5 euro sau mărci regulamentare la graniţa româno-ungurească, dar tot fuseseră ţinuţi în vamă vreo două săptămâni.

Simţind că nu mai poate face stresului nici el, Ilie a început să-i agreseze fizic pe oameni, în timp ce le urla “să-mi bag organul meu sexual extern în voi, nu vă dau nimic înapoi! Mereţ acas’!” Dintr-o regretabilă eroare, însă, unul din personajele împinse era o bătrânică cumsecade, în acelaşi timp şi mămică, care a cam şi căzut pe jos.

În acel moment, un dulap a urlat ca Zeus:

“BĂ, TU DAI ÎN MUMA???”

Se zice că abia l-au scăpat şoferii din ghearele dulapului.

Legende urbane?

În primul şi-n primul rând am ajuns în Răşinari – cartierul lui Cioran şi Goga – sâmbătă, cu câteva minute înainte ca onor cuplul de însurăţei să intre în beserică. Afară era zăpadă, iar cortegiul prenupţial înainta iarna pe uliţă. Ca să ţinem pasul cu gaşca, l-am luat pe Gropărel în braţe şi ne-am grăbit să-l auzim pe popa. Ciubotele de Gropărel, năclăite cu zăpadă, îmi veneau la nivelul prohabului; iar zăpada adunată pe ele s-a topit veselă la mine pe şliţ. Aşa că am intrat în sfânta biserică cu o pată ca de pişu pe pantaloni, lucru despre care “Răcnetul Răşinariului” va scrie negreşit.

Apoi am ajuns şi la nuntă, unde am discutat pe îndelete cu un răşinărean care se plângea cât de greu îi este lui cu doi copii la facultate, agricultor fără serviciu, cu casă mare şi două maşini, una pentru fiu-său, cu motor de 1.9, şi una a lui (numai cu vreo 2 anişori mai bătrânică decât maşina familiei Groparu); şi care nu plăteşte impozite, că nu figurează nicăieri cu venit, moment în care mi-a făcut plăcere să constat că bine că plătesc eu taxe la Boc, Crin şi Ponta ca un prost.

Apoi s-a dansat. Bă oameni buni! Sibienii ăştia prevăzuţi cu musteţi dansează ca apucaţii, aşa ceva mai rar. Şi-au rupt condurii cu furie şi au aburit geamurile pe interior. Şi am halit şi am beut un vin roşu care de fapt era vin alb, şi ne-am distrat. Şi cred că cea mai sugestivă descriere a unei nunţi sibiene vine de la sasu’ (salut, Rolică, dacă citeşti – respecte eterne!):

“Vine cuplul – pe la 50 de ani – la nuntă. El cu musteaţă de pădurar; ea pregătită din timp cu trei maieuri şi două cămăşi de schimb.

El înghite nişte rachiuţ de poftă bună, apoi începe jocul: el zbiară nişte chiote de adunat oile la muls, sare în mijlocul nunţii şi începe să tropotească; şi joacă jiane, haţegane şi sârbe, învârtite şi hore, şi mai şi bagă rachiuţ de prună sub mustaţă; până când, la un moment dat, muierea cârâie scurt; la acest semnal, masculul – tranpirat ca un burete de vase – fuge repede-repede la budă şi îşi schimbă maieul şi cămaşa. Revine şi continuă să ţâpurească şi să joace muierile creştinilor de la nuntă, pentru că nievasta din dotare era oricum sfârşită, şi să mai puncteze pauzele cu degetare de pălincuţă; apoi, la al doilea cârâit al muierii, mai dă o tură la budescu, unde schimbă din nou uniforma; apoi revine, ia o verişoară sau cumnată la joc, pe care atâta o învârte de la un moment dat verişoara sau cumnata cade peste nişte vreo 16 mese; în acel moment, nievasta dansatorului cârâie scurt către el din nou, iar el, ruşinat, se pune la masă, de unde nu se mai ridică toată seara, bînd numai rachiu şi nemaivorbind cu nimeni”.

Pam-pam!

Asemenea oameni se mai numesc montagnarzi sau, mai pe româneşte, sibieni. Căci mai toţi sibienii au muntele în sânge şi nu pot trăi fără el (cei care nu au muntele în sânge nici măcar nu mai trebuie pomeniţi în această postare, că vă daţi şi singuri seama ce fel de oameni sunt ei).

Cei doi prieteni sibieni băteau toate cărările munţilor din zonă cât era weekendul de lung. Şi nu le părea rău decât atunci când trebuiau să coboare înapoi în Sibiu duminică seara, că a doua zi mergeau la muncă, altfel de unde rost de bani de mers la munte?

Locul lor de muncă era la fosta fabrică Mecanica, actualmente rasă de pe suprafaţa pământului ca să facă loc unui mall care nu se mai construieşte, că aşa merge la noi în ţară economia.

Într-una din expediţiile lor pe creste, unul dintre ei găsise un mândru corn de cerb. Carpatin cornul.

Din care, la fabrică, a tot polizat la strung până şi-a tras ditamai mânerul de cuţit.

După care, lucrând la uzina Mecanica, a pus lăbuţa pe un oţel foarte special din care şi-a tras o mega lamă. Ceva mai năpraznic numai la samurai mai vedeai. Cei din Solingen, Germania, şi-au şi închis atelierele după această ispravă, de ruşine.

Apoi din lamă şi din mâner şi-a tras un super iatagan cu care ar fi putut decapita patru şefi şi-o secretară dintr-o lovitură, dac-ar fi vrut: cuţit de munte, nu anecdotă pe bloguri.

După care şi-a mai tras şi o teacă din ceva piele de reptilă, ce mai! O mândreţe de teacă, numai teaca ar fi putut-o vinde pe e-bay cu miliarde de lei vechi.

După care, tremurând uşurel să nu-l prindă portarul, a reuşit să-şi scoată bijuteria pe poarta fabricii; iar weekendul următor şi-a luat tovarăşul şi au pornit din nou ca Calistrat Hogaş pe drumuri de munte, înarmat cu cuţitul lui de supravieţuire.

Iar seara au înnoptat la cort, ca de obicei, într-un luminiş.

Atras de lumina focului, un cioban foarte banal s-a apropiat, ademenit şi de plosca din care cei doi tot pupau, ploscă cu care l-au şi îmbiat pe cioban şi el a acceptat.

Apoi s-au luat la discuţii.

După o vreme, posesorul de spadă nu s-a mai putut răbda. Şi s-a dus drept la rucsac, şi-a scos săbioiul şi i l-a arătat ciobanului:

- Bade! Zi sincer, da’ sincer! Ai mai văzut dumneata vreodată pe sfânta lume asemenea mândreţe de paloş???

Badele a rămas puţin siderat de priveliştea lucitoare, ca Aladin în faţa peşterii comorilor; şi, întinzând mâna, a cerut voie din priviri să pipăie şi el scula, să nu fie hologramă!

A luat fierul în mână, l-a cântărit cu ochi de cunoscător; apoi s-a ridicat în picioare şi a decretat:

- Tare! No… de-amu, cuţitul ăsta e-al meu.

Şi-a plecat.

Şi pe Dumnezeu vă spun că, din acel moment, al lui a fost!

Am făcut tăt felul, inclusiv pescuit într-o dimineaţă cu nepoţii gropăreşti la băltoaca aia superbă şi sălbatică de la balastiera dintre Orlat şi Cristian, ţuc-o tata ce balene de caraşi de 4 cm/12 grame trag ca nebunii de nişte râmă! Şi ce se mai sperie şi ţipă nepoţii gropăreşti când le dau peştele în mână să-l elibereze în lacul pelagic!

Şi într-o zi mergem în Sibiu să halim nişte pizza în centrul vechi şi să ne dăm intelectuali snobi şi iubitori de jazz şi de arhitectură gotică târzie şi să ne bucurăm că suntem suficient de umblaţi pe planetă încât să nu cerem ketchup la pizza, că e o vulgaritate să faci aşa ceva, să n-audă Jamie Oliver de aşa barbarism că iară plânge ca o mireasă.

Deci toată familia: vro 9-10 oameni.

După pizza, haidam înapoi la ţară, să nu ne ia cu ameţeală de la aerele şi vânturile de capitală culturală.

Pe drum, în satul Cristian, maşina se intersectează nefericit cu ora la care ciurda satului revenea de pe păşuni.

Deci purcoi de vaci care mergeau pe ştrase dând agale din şolduri, ca nişte unguroaice faine în faţa sediului partidului lor plin de curve care se dau bine cu oricine câştigă alegerile în România (părere personală pe care mi-o asum).

Nepoţii gropăreşti, nemţi cu obrazul subţire, se uită cu ochii mari la prima ciurdă de vaci mugitoare cu care se intersectează în vieţile lor fragede. Se tot uită şi nu le vine a crede ce văd! Ce-i aicea, Războiul Stelelor?

Niepotul ăsta mic de-abia o făcut 6 ani; şi avea ochii cei mai sângerii de la atâta privit prin parbrize, la ugerele pline de lapte pe care-l cumpără procesatorii cu 40 de bani şi ţi-l vând apoi ţie, consumator român fraieribil, cu preţ mai mare ca-n Franţa.

- Mamă! Mamă!
- Ce-i, puiule, zice sora gropărească.
- Mamă! Uite ce PENIS URIAŞ au vacile sub burtă!!!

- Gropărelu’ are succes la femei ceva de speriat, nu ca tac-su, că până şi maică-mea ezită să-şi facă pagină de facebook de frică să nu vadă prietenele ei pensionare că e mama mea si să-şi primească unfollow pe Twitter;
- Gropărelului nu îi place când îi e foame, şi strigă mai tare decât orice boxe de concert; ba chiar şi puştiul ăla de la Românii au talent s-ar lăsa de meserie;
- am râs de nashu Greuceanu si de noul lui ochi cu furuncul după ultima modă de la Paris; şi am făcut non-stop bancuri cu cum se scarpină el pe pleoapă la un metru în faţa capului; plus faze gen “naşule, ia-ţi ochiu’ cu tine şi hai să ieşim la o pipă!” “naşule, nu te doare gâtul de la ţinut furunculul ăla în viaţă?” “mai are de crescut încă 100 de grame şi te vedem la Discovery!”, “ţi-o crescut un Ponta pe pleoapă!”, şi că să facă bine să nu moară încă, că nu încape în sicriu cu tot cu furuncul;
- ne-am îmbătat şi ne-am uitat la filmul cu Ţiganiada din 2009, atâta cât era filmat; că atunci am folosit lumina de la camera video ca să putem găti porcovetul la proţap, şi nu am mai filmat şi când făceam baie în apa aia de 4 grade, cu ce mai rămăsese din puţele noastre la vedere; dar am stabilit targeturi ambiţioase pentru Ţiganiada de anul ăsta (jubileu împărţit la cinci: a 10-a ediţie!)
- am râs de Neghiniţă şi de noua lui prietenă, şi mi-am adus aminte de cât de greu e să aduci o gajică nouă într-o gaşcă
- după ce m-am chinuit să apuc să le fac, am reuşit inexplicabil să pierd absolut toate afişele alea cu Bebe la volan, deci nu am mai dat nimănui. Da, nimănui. Tiparo, mai faceţi o tură pls? k10x

Noi merem în fiecare an la fosta noastră tovarăşă învăţătoare, să o colindăm la o oră decentă – gen 12 la amiaz, în ziua de Ajun.

Fosta noastră învăţătoare ne este foarte dragă, fincă ea ne-a făcut oameni, avocaţi, ingineri, bloggeri. Şi de fiecare dată ne întreabă ce mai facem, ce am făcut în ultimul an, cum sunt părinţii, şi de ce eu nu mă însor. Şi de fiecare dată când ne întreabă ce am făcut în ultimul an io răspund, sec: “Datorii!”

Şi apoi am colindat cu ăilanţii, şi am făcut tot felu’. Şi ne-am distrat, şi o venit până şi Nebulănoasa, că ea e sibiancă la rădăcină, tulpină, stamină şi – să mă iertaţi – gineceu. Şi am mers iară la Călin acasă, unde am păpat sarmale, şi iară taică-su, care e poet, ne-a tot recitat. Şi în ziua de Crăciun am mers la Bâlea, unde ploua, frate! Deci din pics hotel de gheaţă, că nu mergea telecabina. Şi am trecut şi prin Cisnădie, lângă Sibiu, în drum spre căşi, să mai vedem un oraş medieval transilvan crăciunesc.

Şi după asta – am plecat la colindat hăpt în ailantă parte a Ardealului, la Satu Mare. Satu Mare, unde uite ce frumoase case sunt!

La Satu mare se păstrează tradiţiile. Alea folclorice. Mai puţin pavajele din centru, care nu sunt din cale-afară de folclorice.

Observaţi, vă rog, sumnele, găcile, zadiile, bondele: şi mai ales chişchinelele, le vedeţi pe ele, chişchinelele?

La Satu Mare au pălincă aprigă. Şi la Satu Mare, când colinzi, trebe să şi mănânci, că omul îţi pune în faţă, şi se supără dacă refuzi! Aşa că dragul meu de Gropar a băgat vreo 6 x 1 porţie de jumări, cârnaţi, caltaboşi, tobe, şorlici, carne etc în tot atâtea ore; cu 2-3 ştampăle de pălincă per cap de casă colindată. Şi afară era frig, aşa cum trebe să fie de colindat! Da? Şi mi-am uns inima cu asemenea bucate. Şi şi acum înghit în sec, că le-am mâncat cu murături bune şi cu ceapă d-aia dulce, cu sare.

Şi am plecat într-un final din Sătmar, către Sibiu, că venea revelionul pe noi! Dar nu ne-am răbdat să nu mai înfulecăm nişte plăcinte creţe cât roata de ARO, pe drum, în Pasul Mesteacănului, “La Vio”, bine-nţăles – recomandare (c) hădenească:

Nu mai serveau cu sturion tradiţional transilvan, ceafă de viezure si carne de lezbiancă, si alea cu icre de peşte arlechin tocmai ce se terminaseră; aşa că am băgat cu mărar şi brânză.

Într-un local cu adevărat – deci – local:

Atât!