scandal

Rahatul e mai atotputernic decât mititeii

Aseară am fost la o bere… și apoi la încă una… timp în care am dezbătut chestiuni importante pentru țară, cum ar fi cum să plecăm, naibii, să ne facem România noastră altundeva, o Românie a hipsterilor corporatiști protestatari biovegani care merg la serviciu cu trotinete și care pun botul la reclame pentru iaurturi cu enzime proactive cu esență de quinoa și bere artizanală și tricouri din bumbac egiptean ecologic și alte blestemății.

Și… apoi, mergând la toaletă (berea nu se cumpără, berea se închiriază) în barul de unguri unde mă aflam, m-a lovit o revelație atâta de importantă, că mi s-a părut epocală atunci; și insistă să mi se pară epocală și acum:

Așadar și băi, deci dacă pe românul ăla verde daco-roman l-ar fi lovit nu o poftă de mititei, ci o cufureală din aia agresivă, atunci ar fi știut din prima și nativ să se înțeleagă cu doamna de la Kaufland, ar fi știut să obțină instantaneu ce vrea într-o multitudine de graiuri și limbi străine la el în țară și ar fi fost recunoscător și ar fi sărutat pământul secuiano-românesc și noi n-am mai fi avut acuma ditamai scandalul național interetnic și am fi fost mai fericiți.

Deci dă-i, Doamne, pe lume o cufureală cu spume.


Oricum ar fi, mă iertați, #muieUDMR

3 lovituri, dă-i și tu!

Cum era să mă bat în Mănăștur pentru un loc de parcare

Aflat cu ceva treabă în Mănăștur – zona aia bună, de pe Plopilor, nu partea cu jungla africană – îmi parchez mașina preț de o oră după ce în prealabil am investigat cu foarte mare atenție terenul: știam că băștinașii de aici nu sunt dintre cei mai primitori dintre români. Aleg o alee perfect liniștită și parchez mașinuca pe trotuar, în loc nemarcat, lângă alta deja parcată acolo: era relativ OK, trecea câte o mașină pe oră, orice mămică cu cărucior avea perfectă vizibilitate să ocolească mașina în siguranță (le cer, totuși, scuze în gând dacă le-am inoportunat), mai degrabă aș fi luat amendă pentru parcare ilegală decât aș fi supărat vreun indigen, toate bune! Mănășturul dormea, era ora prânzului, oamenii plecați la serviciu.

Revin după o oră: o mașină de pițipoancă condusă de un adolescent slab ca iarba se chinuia să parcheze la milimetru de mașina mea, ca să-mi blocheze accesul pe partea șoferului. Ștergătorul atârna, inert și desprins, pesemne cineva făcuse exces de zel în a-l ridica ca să mă-nvețe pe mine minte!

Îmi ridic mâinile a exasperare: ficiorașul imediat dă în față și așteaptă să plec, dar cuminte, fără să iasă din mașină. Stau să văd dacă iese la făcut scandal, dar pesemne făcuse un pic de căcuță pe el de emoție.

Repar ștergătorul – eram prea zen ca să mă apuc de scandaluri – și planific să las geamul jos și să-l întreb ce mai face când trec pe lângă el.

Și se dezlănțujie jihadul.

Tati de ficioraș vine spre mine, amenințător, și începe să mă certe că de ce am parcat pe locul lui. Direct, fără introducere, fără bună ziua. Chestie pe care eu, dacă aș avea 55 de ani, aș face-o cu un ton mai împăciuitor, pentru că 1. oameni suntem; 2. diferența de 20 de ani dintre noi doi era cam în avantajul meu; 3. era, totuși, doar un loc de parcare nemarcat, pe un trotuar, nu pe locul cuiva.

Și mă ia la per tu, și îi atrag atenția că eu îi iau cu dumneavoastră; ”și ce-i, sunt mai bătrân ca tine!” Reușesc, totuși, să nu-l scot din dvs. până la final.

Îi cer să-mi arate unde scrie că e locul lui de parcare. Ia foc și îi crește tensiunea de zici că-i pușcă ochii cu sânge! Doară toată lumea știe că e locul lui de parcare! Și dacă mai parchez acolo, o să mă blocheze de nu o să mai plec de acolo veci! Și îi spun că dacă face asta, voi chema Poliția să-l amendeze.

Că s-o chem! Că toată lumea știe că el are patru (!) mașini, și că una o parchează în garaj, dar nu poate de a mea, și pe cealaltă o parchează fix pe locul ocupat de a mea! Și că el acuma nu-și poate parca mașina în garaj! Păi hai că vi-o parchez eu, dacă nu sunteți în stare.

Că eu unde locuiesc? (mai urma să mă-ntrebe ce meserie are tata) Că să parchez acolo unde stau eu cum vreau!

Și îi spun că bine, am înțeles, nu vreau să deranjez pe nimeni, nu voi mai parca acolo; dar eu, când cineva parchează pe locul meu, îl rog frumos și civilizat să nu o mai facă, într-o primă etapă, și oamenii înțeleg românește. Dar îmi dau seama, pe măsură ce discuția degenerează și omul vorbește la 20 de cm de mine de parcă ar vrea să mă pupe pe gură, că de fapt se urmărește nu convingerea mea, ci câștigarea disputei cu orice preț. Cu surle. Golănește. În văzul vecinilor. Alungarea mea cu coada între picioare. De asta aproape că mă atingea, agresiv, cu degetul arătător. De asta se apropia amenințător de mine în mod repetat. De asta arunca persiflări din bardă: cine sunt eu, un Neica Nimeni, să-i iau eu lui, clujean veritabil, locul de parcare? Și aud și cuvântul ”vinitură”, și alte grozăvii fără nici o legătură cu faptul că-mi desprinseseră ștergătorul pentru că parcasem pe locul nimănui. În mare, strategia aia nașpa folosită de oricine care știe că, de fapt, nu are dreptate, dar încearcă să te copleșească cu debitul verbal și de asta scuipă 1000 de idei pe secundă pentru ca tu să nu mai ai ocazia să îi demontezi unul câte unul argumentele trase de păr, cum ar fi faptul că el, clujean, are drepturi câștigate de pe vremea daco-geților. Practic, întreaga dezbatere devine o răgeală de măgar care poate zbiera cu mulți decibeli, oricât de calm mă încăpățânez eu să rămân.

Și toate bune și frumoase până când aud cuvântul pulă. Dublat cu momentul în care domnișoara de fiu-su, căruia-i puteam fi tătic fără probleme, mă somează ”du-te, , acasă!” Bă? Păi atunci mă hotărăsc să pun punct scandalului cât pot eu de abrupt: intru în mașină, scot telefonul și încep să-i filmez.

Ar fi trebuit să fac asta mai devreme, ar fi ieșit un filmuleț delicios. Urmăriți, vă rog, fâstâceala personajelor, care devin, dintr-o dată, brusc interesate de contul lor de Facebook.

Pentru că – nu? – așa rezolvă bărbații adevărați conflictele în ziua de azi.

22 lovituri, dă-i și tu!

Liceul Sincai nu este Charlie

Derulez un pic înapoi la perioada în care Groparu preda engleză şi franceză la Cluj într-o modestă şcoală de periferie unor elevi care – surpriză! – nu prea se omorau cu fântânile de înţelepciune pe care proful le deşărta cu pasiune în faţa lor. Ba chiar aruncat cu persiflări de genul
– Domnu’ profesor, da’ dumneavoastră ce salariu aveţi?
– Ce salariu, sau cât câştig?

200 de lei, atâta era salariul meu. 200 de lei cu tot cu sporul de dirigenţie. În acelaşi an (2003) am părăsit învăţământul pentru un job în IT, pe un salariu de 300 de dolari şi bonuri de masă. Mai mult decât directoarea şcolii unde predasem, cu toate gradele, indemnizaţiile şi sporurile ei.
– Salariul e una, dar eu câştig din mai multe surse, le ziceam. Când termin cu voi predau şi la facultate, iar în timpul liber fac traduceri.
– Şi câştigaţi bine?
– Păi suficient cât să-mi permit să stau în Cluj! le ziceam, mândru de mine.
– Şi aţi învăţat mult ca să ajungeţi la nivelul ăsta?
– Păi am cam mâncat cărţile.
– Da’ domnu’ profesor…

Pregătiseră de mult întrebarea asta, că-i vedeam cum mustăcesc de nerăbdare:
– Da’ Becali… Becali câtă şcoală o făcut? Şi cât câştigă el?

La întrebarea asta nici acuma nu ştiu ce să răspund, pentru că nici măcar ultimul argument pe care l-aş putea flutura sub nasul lor (“da, dar eu măcar dorm bine noaptea!”) nu mai este valabil: ora la care scriu postarea asta este 5 dimineaţa, pentru că insomnii de stres. Şi azi e sâmbătă. Şi pun pariu că fix acum Becali doarme mai bine ca mine.

În fine… cert este faptul că cea mai grea clasă cu care am avut de-a face era clasa a şaptea. A cincea şi a şasea erau copii drăgălaşi (mai ales că le eram şi diriginte, îmi erau ca frăţiorii şi surioarele!), a opta erau speriaţi de bomba admiterii la liceu, dar a şaptea erau nici-nici. Cum ar veni, problemele adolescenţei, dar fără sperietoarea capacităţii, orice le era permis, lumea e a lor!

Şi proful încerca din răsputeri să-şi predea lecţia la franceză într-o zi de joi, de pe la ora 2, când cheful lor de studiu era sub zerozerograde. Şi… no, ca copiii: întreruperi, bileţele, vociferări… proful încearcă fără succes să-i domolească, îi mai roagă, îi mai ameninţă… n-ai cu cine!

Şi atunci, proful le administrează cu blândeţe una din lecţiile grele şi nedrepte ale vieţii:
– Scoateţi o foaie de hârtie! Acum.
– Haaaaai, dom’ profesor…

Se şterge tabla şi dom’ profesor le dă extemporal din exact lecţia pe care nu terminasem să o predau. Fraţilor, dacă ştiţi deja materia, că de-aia faceţi gălăgie, înseamnă că vă pot verifica. După cum spuneam, viaţa e dură.

Cum era şi firesc, urmează o ploaie de 2 şi de 3. Pe care proful ameninţă, foarte serios, că-i va trece în catalog.

Şi urmează revolta. Greva. Vă rog să mă credeţi, şi acuma mi se face pielea de răţuşcă când mă gândesc!

Elevii se ridică toţi în picioare şi nu mai doresc să se aşeze, în semn de protest. Proful sare în picioare: ce-nseamnă asta?
– Grevă! mi se zbiară.
– De ce? fac eu pe niznaiul.

Urmează un vacarm de gâşte furioase. Proful îşi ridică braţele a pace:
– Nu toţi deodată! Sunt dispus să discut cu liderii voştri desemnaţi.

Vacarmul continuă (noroc că-n ziua aia “prietena” mea directoarea avea “zi de inspectorat”, adică stătea bine-mersi acasă, la telenovele). Cei câţiva care fac zgomot de dragul zgomotului sunt potoliţi rapid de prof cu ameninţarea că le va trece pe bune notele de la extemporal în catalog. În cele din urmă, trei elevi sunt aleşi, în urma unui proces democratic de vot, drept reprezentanţi.
– Cei trei sunt rugaţi să rămână în picioare ca să negociem, ceilalalţi vă rog să vă aşezaţi!

Copiii protestează, dar proful nu cedează:
– Greva se suspendă pe perioada negocierilor. Vă fac o concesie, aştept şi din partea voastră un semn de bunăvoinţă!

Clasa se aşează, mai puţin liderii de sindicat. Proful îşi ia o morgă severă:
– Vă ascult.

Toţi trei vorbesc unul peste celălalt, peste ei zbiară cei din bănci… proful îi întrerupe:
– Sunt dispus să negociez cu voi după ce-mi prezentaţi o listă oficială de revendicări! Vorbiţi între voi, ajungeţi la un consens şi doresc un document scris pe marginea căruia putem discuta.

Altă lecţie. Vreo 15 minute s-au strâns toţi în jurul liderilor ca să-şi formuleze nemulţumirile. Proful intervine ocazional pentru a le recomanda să scrie data, să pună un antet, să se semneze… ce mai! Ca la carte.

Mi se prezintă documentul, începem negocierile. Negociem până când proful le mai administrează un upercut (câtă neîndemânare…):
– Da’ voi… ăştialalţii care aţi luat 9 şi 10, nu vă doriţi să trec notele în catalog?
– Ba daaaaa!
– Îmi pare rău, le zic liderilor, dar nu pot trece numai o parte din note în catalog. Asta ar fi discriminare, şi Constituţia o interzice!

Scandal din nou, tocilarii doreau nota în catalog, ceilalţi nu… preiau cuvântul:
– Băi copii! Ori sunteţi un monolit, ori declar protestul ilegal! Rezolvaţi cu spărgătorii de grevă, dar fără ameninţări, şi reveniţi la masa negocierilor uniţi toţi ca ununul, ori suspendăm şedinţa şi conducerea va proceda în consecinţă!

Ce a urmat… chiar nu mai contează, normal că nu le-am trecut notele alea rele în catalog, normal că am rămas prieteni şi am jucat mai departe fotbal în curtea şcolii în pauze, normal că i-am presat să-mi spună dacă mi-au dat vreo poreclă, şi după ce am insistat elevii cărora le eram diriginte mi-au spus că porecla mea era “Varză”, pentru că seamănă cu numele meu de familie… şi am râs pentru că e cool să ai o poreclă, arată că eşti un brand, numai copiii cool au porecle.

Şi am avut şi elevi împotriva cărora directoarea mi-a ordonat în consiliul profesoral să le scad nota la purtare pentru că au fumat sau nu mai ştiu ce alte blestemăţii au făcut, şi m-am făcut că plouă, şi apoi s-o dezlănţuit jihadu’ pe capul meu, că o trebuit să schimbe retroactiv procesul verbal de la şedinţa în care eu zisesem că da, le scad nota, dar nu le-am scăzut-o… şi am avut şi elevi care au fugit de la ore ca să se uite la filme nedifuzate în cinematografe, şi m-am făcut că plouă, pentru că nu prea cred în pedepse… după cum am mai zis, am făcut cu siguranţă şi greşeli cu ghiotura, dar am încercat să le dau cât mai mult din mine cu putinţă. Necondiţionat, ca de la frate mai mare la frăţiori şi surioare. Mai mult ca sigur că dacă aş fi rămas în sistem, sistemul m-ar fi învins şi m-ar fi abrutizat, aşa că nu prea pot da cu piatra foarte mare după profesorii care iau măsuri de băgat pumni în gură.

La liceul Şincai din Cluj nişte elevi au făcut meme-uri cu profesorii şi le-au publicat pe grupul lor de Facebook. Cam slăbuţe meme-urile: abia am schiţat un zâmbet de depresiv când le-am văzut pe cele mai reuşite. Dar, în loc să se simtă ofensaţi de reputaţia de şpăgari a inspectorilor de la Cluj, de lefurile jignitoare, de ifosele unor părinţi şi în general de compasiunea cu care sunt întâmpinaţi de interlocutori în momentul în care îşi divulgă ocupaţia, profesorii vizaţi s-au simţit jigniţi fix de aceste meme-uri şi, invocînd dreptul la viaţă privată, dreptul la demnitate şi la imagine, au pornit jihadul împotriva vinovaţilor. Rezultatul – două exmatriculări, 60 (!) de note scăzute la purtare.

Buba este, fireşte, mult mai groasă. Ţine, în primul rând, de părinţi prea ocupaţi ca să mai aibă o relaţie personală cu copiii lor, blestem care planează asupra tuturor familiilor pe care le cunosc. Ţine de subfinanţarea sistemului, de greutatea de a câştiga respectul unor elevi extrem de bine informaţi şi extrem de greu de impresionat, ţine de lipsa unei organizări a părinţilor pentru a lupta la unison pentru binele elevilor (asociaţiile părinţilor oferă strict cadru legal pentru şpaga numită fondul clasei, oricât de ilegal ar fi acesta), ţine de mafiile din sistem care propun manuale extrem de dificile pentru a-i aduce mai apoi pe elevi încolonaţi la meditaţii etc. etc. etc. Şi peste toate tronează, găunos, spectrul miniştrilor educaţiei din ultimii mulţi ani, pentru că ai noştri aleşi nu au fost în stare să cadă de acord asupra unor direcţii esenţiale pentru dezvoltarea patriei noastre (educaţie, sănătate, transport, energie ş.a.m.d.), direcţii care să fie urmate indiferent de cine este la putere, ci şi-au pierdut nervii şi nouă viitorul în certuri de mahalagioaice penale.

Cu unul din profii de la Şincai am fost coleg de cameră în facultate, şi este unul din cei mai inteligenţi oameni pe care-i cunosc. Cu una din profele lor am fost coleg de facultate, la secţii comune, şi este, din nou, un om cu minţile-n cap, genul care mi-aş dori să-i fie dirigintă la Gropărel. Dar ce ne facem cu dinozaurii din sistem, cu profesorii eşuaţi în funcţii? Cum răspundem provocărilor lumii moderne, în care copiii ar trebui încurajaţi să se exprime şi să creeze cât mai liber fără altă frică decât aceea că ceilalţi vor râde de ei dacă debitează prostii? Care mai este diferenţa dintre noi şi mujahedinii din ISIS care acum câteva zile distrugeau statui vechi de 3000 de ani în oraşul irakian Mosul numai pentru că statuile aveau alte păreri decât ei? Oare dacă elevii şcolilor private ar face la fel, n-ar păţi oare şi ei la fel? Asta în timp ce în ţările nordice (vrem, nu vrem, sunt etalon de prosperitate) se desfiinţează sistemul de clase bazat pe vârstă, sau predau 3 profesori la oră, sau se dau note abia în clasa a opta, sau profii univi cu doctorate la Cambridge sunt luaţi la per tu de studenţi. În ăstimp, noi ce facem? Continuăm să-i pedepsim cu măciuca pe copiii noştri pentru asemenea abateri? Le sădim umbra fricii de pedeapsă la vârsta la care sunt cei mai creativi?

Delfinii cu care am dansat în #tendubai au fost dresaţi prin stimularea comportamentelor pozitive şi neîncurajarea comportamentelor greşite. Nu sunt adeptul libertăţii de exprimare care-ţi permite să-i porcăi pe alţii şi valorile sau crezurile lor (de orice natură ar fi ele – religioase, sexuale, etice etc.). Da, elevii au greşit: hate speech is not free speech. Dar de ce nu le oferim şi noi, nu ştiu, şansa de a-şi recâştiga locul în liceu după o asemenea greşeală printr-un stand-up comedy cu adevărat amuzant, făcut în faţa profesorilor şi colegilor? Poate copiii respectivi nu sunt obraznici, poate sunt pur şi simplu umorişti. Poate că, în loc să-i pedepsim, ar trebui să-i îndrumăm spre avocatură, spre jurnalistică, spre politică sau habar n-am ce, sindicate.

Imediat după revoluţia din ’89, am scris pe peretele şcolii “Jos Florescu” (proful de română). Cancelaria a luat foc, era o perioadă de “jos toţi”, s-a pus şi atunci problema exmatriculării elevului Groparu în consiliul profesoral, norocul meu că le era tuturor frică în perioada aia şi s-au mulţumit să-i explice elevului Groparu că nu e OK ce a scris. Elevul Groparu a înţeles şi a mers mai departe, ne-exmatriculat, şi a urmat chiar facultatea pe care proful Florescu a terminat-o. Şi acum întrebarea mea este: oare ce s-ar fi ales de elevul Groparu dacă ar fi fost exmatriculat la vârsta de 13 ani?

19 lovituri, dă-i și tu!

Dacă eşti beat, nu te du la Urgenţe!

Era odată pe lumea asta, la Cluj, un tânăr medic doctor rezident cumsecade care nici plătit prea bine nu era, nici prea puţin nu muncea – ca orice doctoraş din frumoasa grădină balcanică pe care noi o explorăm înarmaţi cu PET-uri, pungi şi coji de seminţe. Care rezident, pentru că vroia să înveţe meserie, s-a băgat cu curaj taman acolo unde viaţa e cel mai greu, ea: la Urgenţe. Ştiţi voi, cadavre, accidente, amputări şi resuscitări, iar la final de zi nu se aude chitara aia din Grey’s Anatomy, aia-i numai în filme. (more…)

20 lovituri, dă-i și tu!

Deci pot să-mi dau şi eu cu părerea despre scandalul cu sex oral cu gura de PSD-iţă?

Că politicienii noştri fac sex cu cine apucă – de regulă cu noi, asta deja se ştie.

Ce e mai nasol e că nu mai poate omu’ sa deschiză Internetu’, că e şi e asaltat de imagini dintre cele mai scabroase: politicieni facand sex nu ei cu noi, ci ei intre ei! Ultima victimă – o pesediţă care cântă la trompeţică.

Mnoa.

Mare scofală!

Fincă deja s-au agitat toţi gardienii pudibonzi ai moralităţii publice, io zic că cu cât politicienii fac mai mult sex între ei, cu atâta ne lasă pe noi mai mult în pace, să ne vedem de trebile care ne plătesc dările către ei. Deci daţi-le pace cântăreţilor! (părerea mea) 🙂

Şi ca să nu zică lumea că io aş ave vreo coloare politică, iată-mă de data asta dispus să ofer PSD-ului soluţia care îi va ţine departe de asemenea ştiri pe care mi-i ruşine să le privesc la TV alături de mama:

Singura chestie buna din tot scandalul este ca – iaca! – politicianul roman calcă pe urmele lui Bill Clinton. Deci ale Americii. Mai rămâne să ne apucăm să aducem democraţia în Insula Şerpilor şi Transnistria. Ooops! Cu insula deja am inceput…

Concept Groparu, executie Mishu.

10 lovituri, dă-i și tu!