Eram în pauza de masă, aşa că am frânat instant şi m-am pus la coadă. 5 minute mai târziu, eram mândrul posesor al unui falafel gigant ca o din aia de cal; din care am şi început să pasc în timp ce mă îndreptam către piaţa Urinii Unirii.

În timp ce îmbucam, mi-am adus aminte că am citit pe net că nu e frumos să haleşti pe stradă, ca un boschetar blogger fomist. Aşa că m-am pus pe o bancă lângă statuia lui Matia Corvin şi am continuat să ronţăi – ca şi când nimic nu se întâmplase.

Nişte procleţi de porumbei au simţit imediat oportunitatea unei gustări; şi au început să-şi ceară dreptul atacîndu-mă în picaj ca avioanele Stuka, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai agresivi. Despre porumbei eu ştiu două chestii: că atunci când nu fac treaba mare pe statui, fac treaba mare pe oameni. Întrucât eu fac parte, deocamdată, din această a doua categorie care atrage noroacele (ca un însuşi magnet de caca), am pornit în pas alert către bancomatul pe care vroiam să-l sărăcesc.

În bancă, nenea gardianul badigard s-a uitat lung la mine cum, cu şaorma falafel într-o mână şi cu cealaltă tastînd PIN-uri greşite şi încasînd monezi, am lăsat dâre de grăsime pe bancomat. Când am terminat, badigardul gardian s-a apucat de lustruit tastele. Cu mâneca de la veston şi cu puţintică ură.

Ieşind triumfător din bancă, mă pun la semafor. În dreapta mea văd pe cineva cunoscut; dar nu puteam să încropesc o conversaţie, deoarece mestecam şaorma aia falafel. Delicat, m-am tras un pic mai în spate, să nu mă observe.

Taman atunci venea înspre zebră un domn din cale-afară de bine îmbrăcat; care a rămas uimit cum înfulecam eu şaorma aia falafel în centrul Clujului (ştiu asta pentru că s-a holbat la mine ca la un african din zonă de conflict). Taman atunci, un cartofior prăjit s-a prăbuşit din şaormă pe asfalt. Scârbit de atâta nesimţire, domnul s-a uitat în altă parte.

Am ezitat preţ de o secundă; suficient pentru ca o domnişoară veselă să calce pe cartofiorul meu prăbuşit. Eu, pentru că ţin la curăţenia oraşului nostru fără primar, iau şerveţelele cu care îmi ştergeam gura şi dau să ridic cartofiorul de jos. Domnişoara, trezindu-se gâdilată de o mână cu grăsime pe la gleznele sale mici, a ţipat uşurel de emoţie. Toată gaşca de pietoni s-a uitat la mine ca la un fetişist molestator de glezne: mai ales domnul bine îmbrăcat şi persoana cunoscută, care şi-a dat seama că o evit pentru că-s un blogger înfumurat.

Am scăpat fără să fiu linşat mormăind o scuză cu gura plină. Am ridicat cartofiorul cu şerveţelele şi l-am aruncat, cu tot cu ele,  în coşul de gunoi din vecinătate.

Acum nu mai aveam cu ce să-mi tamponez gura de sosurile din şaorma. În consecinţă, ca să nu îmi curgă ketchup pe la colţurile gurii ca-n Twilight, am decis să mă lepăd de ultimele îmbucături de şaorma.

Aruncînd şaorma la coş, am observat că mă observase un boschetar pe care nu-l observasem. Căruia i-aş fi putut oferi ultimele îmbucături, dacă nu aş fi fost aşa de zgârcit.

Am plecat de acolo în viteză: locul ăla îmi aducea ghinion. Apoi am început să regret că am renunţat la şerveţelele cu care culesesem de pe jos cartofiorul: îmi curgea nasul ca o ţeavă spartă, iar batistă ioc.

Aşa că mi-am petrecut restul pauzei de masă trăgîndu-mi mucişorii cu zgomot prin tot centrul Clujului, apoi la bancă, la magazinul de păpuci şi la alte semafoare, dar şi evitînd cu abilitate cunoscuţii de pe corso, mă-nţelegi.

Deci grijă mare cu şaormele (falafel).

Era cu deadline, of cors, dar deadline-ul nu era trecut în request, fiind comunicat decât verbal, dar eu m-am conformat. I-am cerut şi un confirmation message, dar mormăia deja cu şaorma în gură.

PS: Vă puteţi imagina ce ochi a făcut Ghiţă de şaormărie când i-am predat specificaţiile pe tejghea, listate, fără nici un cuvânt! Nu s-a abţinut, şi a şi scris cu pixul pe A4 “poftă bună, şăfu!” – dar ca să vedeţi asta trebe să merg cu A4 la secretare, să le rog să mi-o scaneze, lucru care complică foarte mult – da foarte mult! – postarea.