Momentul în care am vrut să înfiez un cățeluș

Eram la pescuit, în locul meu preferat de înmuiat bețele-n apă (după Delta Dunării): la o balastieră din Sibiu. V-am mai spus de ea, în urma autostrăzii nomade Sibiu-Orăștie au apărut la un loc vreo 20 (!) de lacuri sălbatice pline de roșioară, caras, reginuțe, bibani. Nu te întreabă nimeni de sănătate, este plin de păsări (cufundaci, lișițe, rațe, găinușe de baltă), am văzut bizami, șerpi de casă (Natrix Natrix - asta o știu și eu), vulpi... ce mai, o minideltă în toată puterea cuvântului. 11 luni și vreo 20 de zile pe an trebuie ca nevastă-mea să tragă cu Regimentul 4 Artilerie la urechea mea ca să mă trezească la 7, să ducem copilul la școală; dar atunci când știu că trebuie să merg la pescuit nu am nevoie de ceas, la 5 și un pic sunt treaz lumină. Și... în dimineața aceea de vară ajung pe baltă cu puțin înainte de 6, cu inima zvâcnind de emoție ca locul să nu-mi fie ocupat de vreun pescar mai harnic. Și dau de EL. Cum umblam prin iarba plină de rouă, atent să nu mă ud prea tare, l-am auzit cum schelălăie. Știți voi cum urechea umană este special construită ca mintea să o ia razna atunci când aude un copil plângând? Cum orice scâncet îți sfredelește urechile ca un burghiu de beton de 5? Ei bine, m-am înmuiat tot când am văzut ghemotocul ăla minunat de blană albă care mieuna ca un bebeluș. https://youtu.be/6e3ZPVUYpHo Amărât și pricăjit, plin de scaieți, burtos și caraghios și frumos și absolut adorabil.…continue reading →