De fiecare dată când nu votezi, Dumnezeu omoara un pisoias

Naşu-meu Greuceanu, când era tinerel, era un ficior cumsecade, mare iubitor de animale; o parte din această iubire a păstrat-o, că de-aia s-a hotărât să devină naşul meu de cununie, să vă şi zic cum s-a întâmplat:
– Zi, bă Labiş, te bagi? Că n-am naşi defel, şi tre’ să mă-nsor cu fata asta!
– Deci tu de-aia vrei să îţi fiu naş? Că nu ai pe nimeni altcineva să iei de naş?
– Da!
– Hmmm…
– Nu tre’ să dai cinste.
– Vinim!

Amu o mie de ani, Greuceanu era şi el adolescent. Cu coşuri, momente cioranice, fugit de-acasă pe clasa a XI-a, primele tuleie în mustaţă, freze şi balurile bobocilor. Cu blugi Pyramid şi adidaşi Plima: că aşa era pe vremea lui Văcăroiu.

Şi – într-o bună zi – mâţa familiei lor a născut, fătînd. Ioaai, ce puişori drăguţi, ui la ei cum miaună, scumpişorii de ei! zicea Greuceanu, care era un sensibil, şi mai este încă. Şi toată ziua s-o jucat cu ei, şi o pocnit-o pe mama pisică cu pumnu-n cap când o încercat să şi-i recupereze. “Ăştia-s puii mei! Tu fă-ţi alţii!”, îi spuse Greuceanu, şi pisica înţelese.

Au mai trecut câteva zile, puişorii au mai crescut; deja stăteau în patru labe bine, mieunau mai cu putere şi făceau caca mai abitir. Numai unul, sireacul, era cu ochii lipiţi, firav şi vai de cometa lui, nu vroia nicicum să şi-i dezlipească. Şi Greuceanu încercă să-l ajute, picurîndu-i nişte apă pe pleoape, dar degeaba.

Cum lucrurile nu se rezolvau nicicum, şi pisoiaşul devenea retardul găştii pisiceşti, Greuceanu se hotărî să ia măsuri radicale. “Pisoiul ăsta, se vede treaba, e cam orb; şi are şi deficienţe de vedere. O mâţă oarbă e condamnată din start: va muri de foame şi de sete, o moarte crudă, perversă şi crudă, va avea o agonie dureroasă şi se va chinui zile în şir. E de datoria mea să-i curm suferinţa!”

Şi se luă, după ce-şi făcu curaj şi se rugă la Dumnezău şi la Corneliu Zelea Codreanu, şi apucă pisicul de ceafă şi se duse cu el în curte. Iartă-mă, pisoi nevolnic, îi spuse; dar nu te pot lăsa să suferi aiurea. Uite, eu îţi voi scurta suferinţa! Deşi mă doare, efectiv, fizic.

Şi luă toporul, îl puse pe butucul din curte pe care taicu-su tăia găinile, şi harşt! îi făcu felul bietului mâţ, şi-l îngropă la ei în grădină şi vărsă o lacrimă de adolescent pe adidaşii lui Plima. “Dumnezeu să te ierte, pisoiaş! Sper ca în celelalte 8 vieţi ale tale să vii mai văzător”, se rugă el.

După vreo două zile, familia Greuceanului merse în vizită la bunici, a căror curvă de mâţă fătase şi ea vreo câţiva pisoi. Dar la ea rămăseseră vreo 4 cu ochii lipiţi!

– Băi tată! îi spuse Greuceanu lui Virviricu, tac-su. Ce ne facem cu mâţa asta?
– Păi ce să ne facem, îl întrebă Virviricu.
– Păi ui ce pui orbi face!
– Nu-s orbi, zise Virviricu, au numai ochii lipiţi. Aşa-s puii de mâţă. Dar îşi revin într-o săptămână-două.
– Cum adică îşi revin! zise Greuceanu.
– Păi îşi revin, îşi dezlipesc ochii şi devin mâţe normale.
– Toţi?
– Da, toţi.
– Nu rămâne nici unu orb?
– Nici măcar unu, zise Virviricu.

Greuceanu înghiţi în sec. Să ştiţi că e destul de traumatizant, când ai 17 ani, să killăreşti o mâţă degeaba!

– A, apropos, mai zise Virviricu. Ai văzut că şi mâţa noastră avea un puiuţ cu ochii lipiţi, nu?
– Da… am văzut, înghiţi Greuceanu în sec.
– Nu l-ai mai văzut? Că de câteva zile parcă o dispărut din cuibul pisicesc.
– Nu, nu l-am mai văzut, oftă Greuceanu.

Într-adevăr, de câteva zile chiar nu-l mai văzuse.

34 lovituri, dă-i și tu!