Aşadar: weekendul care a trecut l-am petrecut într-o companie aleasă (Compania de Bere Someş-Dej) într-o zonă frumoasă ca un decolteu: Scărişoara. Io, care am cam bătut Ardealul în lung şi-n lat, îmi scăpase tocmai zona aceasta din Apuseni nevăzută (alături de altele, fireşte!), aşa că atunci când Teioşanu Teișanu m-a anunţat că a pus la cale ditamai ieşirea cu oameni şi bloggeri am zis răspicat DA! E drept că am uitat să-i cer voie nievestei, da’ o fost OK când i-am spus că poate veni şi ea.

Cu o noapte înainte de plecare, Opel Corsa proprietate personală şi-a paradit alternatorul (altă postare pe tema asta va urma în viitorul apropiat, că iar am păţit tăt felu’); aşa că cu gingăşie şi altruism, tovarăşul Gaben s-a dat de trei ori peste capete şi a făcut rost de o caleaşcă Skoda Octavia cu motor de 1.2, dar nervoasă ca un adolescent, în care am încăput ambele familii, noi cu tot cu bulendrele Gropărelului, care nu sunt puţine (mamelor din lumea întreagă, voi ştiţi la ce mă refer). Dacă nu iereau ei, nu ştiu ce ne-am fi făcut! Drept pentru care le reformulez mulţumiri.

Am plecat târziu din Cluj, aşa că am ajuns acolo cu mare retard. Gaşcă mare: Chinezii, Marta, Manafu, Ștefan Murgeanu, Andrei Crivăţ, numita Peschetta şi inculpatul Petreanu, Hădean cu Hădeanca şi Tito, famelia Eftimie, familia BMW Ghizi, plus încă 2 doamne și 2 domni ale căror nume Crivăț nu le-a reţinut minte şi eu nu vreau să vi-l divulg, pentru că nu le-am cerut voie.

Ne-am cazat la pensiunea Dobra din Gârda de Sus, just în centrul localităţii, ţinută, evident, de familia Dobra, telefon: 0748 215 689. Care pensiune e manageuită de două doamne aprige care mestecă în balmoş de zici că îşi chinuie bărbatul!

Adică cu sete nazistă. Şi al căror balmoş – deci s-avem pardon, da? – înoată în unt ca raţa-n tău, şi norocul nostru că am stins cu pălincă din aia bună, altfel la ora asta donam ficaţi. Nu mai zic de plăcintele pe vatră cu brânză consumate, că ne-o venit chef să tragem la coasă, sau măcar la aghioasă.

Şi nu în fiecare zi bei palincă cu primarul, da? Să ia aminte şi alţi primari.

Prin zonă mai erau nişte turişti prinşi de ploaie, care se uitau la noi cruciş; şi când să le oferim şi lor un balmoş, duşi au fost! Na! Poftim cultură!

S-au vizitat aşadar:

- Cheile Galbenei (eu am rămas cu Crivăţ să-i schimbăm pempărşii lu’ Gropărelu’, că cineva trebe să se sacrifice la mine-n familie! În timp ce nievasta plecase la vânătoare, zici că era zeiţa Bendix)
- Peştera lui Ionele, unde am şi făcut balmoşul din poveste, pe o ploaie cu grindină:

 


- Peştera Gheţarul de la Scărişoara (intitulată sugestiv, repet):

  



Nu contează că gheţarul are 26 de m adâncime, el cică se tot topeşte.

- Am tras cu arcul (o chestie bestialăăăă, mulţumim, Ghizi!), şi am avut o surpriză neplăcută: nievasta mea a făcut cel mai mare punctaj. Dintre toţi. Nu, nu glumesc. Deci de acum o să cumpănesc mai îndelung când îi cer voie să mă lase la bere, că pân-acum o tot ameninţam: “Şi dacă iară vin dimineaţă, ce? Ce poţi tu să-mi faci? Ahahahaha!!!!” (nu e de glumă deloc). Eu maxim ce am reuşit a fost să înfig nişte săgeţi într-un părete.

- Roşia Montana, după Fân Fest. Asta la final. Aşa că, dacă am tras de ONG-uri să vină la Cluj să ne spună cum stau lucrurile din punctul lor de vedere şi am văzut că nu se poate, am mers noi la ei acasă să discutăm. Drept pentru care va urma postarea cu Roşia săptămâna viitoare, că deja am suficiente informaţii din ambele tabere.

Concluzii:

- zona e bestială. Am văzut o tonă de maşini cu numere sudiste (CT, IL, TL, GR samd), semn bun că oamenii încă au chef să-şi viziteze patria. În mai puţin de o oră de mers cu maşina ai peşteri, gheţari, Roşii Montane.
- zona este destul de inaccesibilă. Încă. Drumurile nu sunt chiar aşa sparte (spre peştera de la Scărişoara ai două variante, una asfaltată, alta spartă; normal că am fost trollaţi de rechinii care fac transporturi şi îndrumaţi către drumul spart, fi-ne-ar să ne fie cu maşina noastră cu număr de Ilfov. Nu sunt sparte: dar nu înseamnă nici că ai şosea ca-n Elveţia. De multe ori drumul se îngusta ca un gât de sticlă, şi trebuia să te înţelegi din priviri cu cel din sens opus. Pe drumul mai spart către peşteră am văzut destui căcăcioşi cu SUV-uri luxoase care nu s-au încumetat să-şi bage bijuteriile pe unde am mers noi cu Skoda noastră. Ceea ce într-un fel este bine: probabil că nu va dura mult până vom vedea plin de PET-uri prin poieni de la maneliştii de duminică (deşi, în Ardeal, această specie pur şi simplu nu există, asta se ştie).
- gazdele au fost chiar OK şi serviabile, iar papa gustos.
- Grijă cum parcaţi! Se ridică ştergătoare!

- Cel mai mult m-am bucurat că l-am convins pe Eftimie să ia parte la un proiect de-al meu mai vechi pe online.

Mai multe poze, la ceilalţi, mai multe şi mai ortomane!

Iar dacă cumva vă întrebaţi dacă s-a meritat, ei bine aflaţi că ieşirea noastră a avut un efect neaşteptat, după două zile The Practice a câştigat contul Ikea!

Ajunşi acasă la ei, unde pui harta-n cui, zice socru-meu: deci musai să merem în vizită la mătuşă-ta Ţâca şi la unptiu‘ (unchiu)! Deci musai, să vadă şi ei mândreţe de Gropărel.

No – hai să merem, dară.

Ajungem la mătuşa Ţâca (n-o mai confundaţi cu mătuşa Luşca! io de câte ori să vă tot zic!), ne pofteşte în casă, ne serveşte cu pogăci. Zice socru: haidaţi cu mine la o ţigară, afară în curte!

Ieşim afară: socru, unptiu, io. Îşi aprind ţigările, scuipă fumul spre cer.

Socru-meu îmi dă un ghiont:

- Ia cere-i nişte palincă!
- Nu-mi trăbă! zic. Îi de-abia ora 3, dacă încep de-amu cu palincă, apăi ăla-s!
- Taci, mă! zice socru. Cere-i! se întoarce către unptiu: bă unptiu, îi zice, ia adă-i la Groparu nişte palincă!
- Îi aduc dacă bé, zice unptiu. Bei?
- Apăi… no! zic io, diplomat.
- Adă-i! Să beie! zice socru.

Urmează o pauză, unptiu se uită la bocanci.

- Ui la el că nu mere după palincă, şopteşte socru. Ia întreabă-l de ce nu mere! De ce nu meri, unptiu, să aduci palincă? îl întreabă rânjind, că ştia tăt.
- Păi că n-am cheia la beci, zice unptiu.
- Întreabă-l de ce nu are cheia la beci! zice socru. Da’ di ce nu ai cheia la beci, unptiu? îl întreabă tot el.
- Că-i la nevastă-mea! se încruntă unptiu.
- Întreabă-l de ce-i la nevastă-sa! Di ce-i la nevastă-ta, unptiu?
- Că io, când beau, beau fără măsură! se destăinuie unptiu, şi oftează amar.
- Ia întreabă-l amu de când îi cheia de la beci la nevastă-sa! se hlizeşte socru, răutăcios.

Asta l-am întrebat eu, de data asta:

- Da’… de când e cheia la beci la tuşica Ţâca, unptiu?
- Din… 1972, zice unptiu.

Şi şi-o ţâpat ţâgara fumată pe jumate în zăpadă şi o intrat în casă bufnind uşa, furios degeaba.

O avut, şi mi-o şi dat.

Amu… despre Tică am mai scris. Amu vreo lună o venit din Sibiu la Cluj, şi-o operat nevasta de ceva năcazuri femeieşti, şi o stat la mine nu mai puţin de o săptămână, perioadă în care şi-o înmuiet cu generozitate musteaţa cu pălincă hădenească, spre marea mea disperare, eu fiind in post, dar alarmat cum rezerva mea strategică se dezumflă vertiginos. Amu… io nu-s zgârcit din fire, dimpotrivă; da’ de la pălinca aia io am suferit enorm, în primu rând fincă pălinca aia îmi era dragă mie, da’ şi fincă Tică m-o sforăit la cap de parcă dormeam cu un turboreactor; cred că d-aia mi s-or şubrezit cercevelele la geam, mi s-o scorojit lavabila în baie şi nu mă mai salută vecinii.

Nu pleacă bine Tică, şi vine Călin la Cluj, să stea o noapte; în semn de bun venit, îi ofer cu generozitate două ştampăle, nu mai multe, de horincă de aceeaşi sorginte, omu’ le îndeasă supt nas, după care toaaaatăăăăă seara o fost ca un vraci amerindian care linsese ciuperci halucinogene, că s-o aberat pe la Crivăţ prin speluncă de nu mai ştiam dacă nu cumva e epileptic. Şi – colac peste pupăză – în noaptea aia m-o sforăit mai abitir ca Tică, că am făcut crampa scriitorului la mîini strângându-l de nas să nu mai horăie.

Ultima ispravă – weekendul ăsta am ţânjit la Valea Viilor, că am avut o cumetrie. Şi ca orice gospodar, am luat cu mine o glăjucă de juma de kil cu motorină hădenească, să le dau în cap la ţiganiazi. Am să sar peste varianta oficială cu ce s-o întâmplat la chef, pentru că avem foarte multe versiuni care se bat cap în cap, pe când asupra altor secvenţe pluteşte o ceaţă inexplicabilă. Cert e că sticluţa transparentă cu licoare a circulat o dată pe la fiecare nuntaş pe când făceam grătarul, şi de mai multe ori la mine, că doară eu eram tata ei. Şi… ce credeţi voi? După ce ne-am adăpat cu horinca binecuvântată, am auzit că o fost cutremur în România.

Amu vreau să-l rog pe Hădean să-mi  mai deie, că vreau să merg cu pălinca aia în America de Sud, să pornesc o revoluţie şi să-mi instaurez propria mea dictatură militară.

Dar însă între timp mi-am dat seama de ce e bine să ne salvăm planeta, mă Whitewolf, şi să salvăm totodată, de exemplu, tigrul siberian. Da, tigrul, că din leul nostru, sireacu’, nu mai ai ce salva: are coada ruptă, blana găurită, o chelit şi e şi diareic, fincă pierde din greutate ceva de speriat. Deci avem o datorie pentru generaţiile viitoare să salvăm tigrii, şi iaca, îţi şi spun di ce: deocamdata tehnologia noastră de început de secol 21 e limitată, că ne-am mulţumit cu ce avem; dar dacă prin anul 2080 un om de ştiinţă de la Şcoala Doctorală din Sălaj sau de la Academia din Sighet descoperă cum se face pălincă ghe tigru? Ha? N-ar fi maaaare păcat ca tocma’ atunci noi să nu mai avem mâţe d-astea mari, să ne facem borhotu’?