Un mămic, adică un nene, încerca să îşi convingă progenitura să se deie pe tobogan.

- Hai, du-te sus, că eu te prind.
- Mmmmnnuuuu, zice ăsta micu, bosumflici.
- Du-te, mă, că te prind!
- Mmmmmnuuuu, zice micul căpos.
- Mă, tu mă înfrunţi pe mine? Ţi-am ordonat să te dai!
- Mmmnuuu, zice ăsta micu, şi lăcrămează.
- Paştele şi anghinarea mătii de copil prost, stai că te-nvăţ io minte!

Mere şi rupe din gard o joardă, pe care începe să o rotească pe deasupra capului, ca un viking.

- Te duci, sau te bat? argumentul suprem.
- MMmmmmmmm… copilu deja caută un loc unde să fugă, da’ fiind prins între Scyla şi Caribda, unde să fugă? că îl prinde tata din doi paşi.
- Acuma te duci pe tobogan! Şi îl înşfacă tata de o areapă, îl târâie până lângă tobogan, şi continuă boscoroditu: că tu eşti copil; şi tu tre’ să fii fericit că eşti copil; şi io văd că tre’ să te bat ca să fii fericit! Ia: hopa sus!!!
- weuihfiojweşlkjfkkaaaaaaaaaaaa, plânge ăsta micu.
- Gata cu plânsu! Amu dă-te la vale. Amu!
- Oooooaaaaaaaaaaaaa… deja plângea ca o mireasă. Da’ de voie, de nevoie, se lasă să alunece pe tobogan. Îl prinde ta-su, aselenizează în bune condiţiuni.
- No? Ai murit? No… du-te amu şi mai dă-te o dată. Hai! ACUM!!!!!

- Mmmmmmnuuuu…