Cuiul

Mi-am agățat hanoracul meu de duminică într-un cui.

Dimineața, pe fugă cu Gropărelu’ către școală, mi-am sfâșiat mâneca într-un soi de balama de la ușă. Ceva șurub cuneiform ieșea agresiv din peisaj și acolo mâneca și-a făcut aerisire.
– Hai odată! zbiară nievasta.
– Stai să-mi iau alt hanorac!
– Nu avem vreme!
– Îl iau și mă schimb după ce lăsăm moștenitorul imperiului la școală!

Curse pe străzile Clujului, alături de alți părinți isterici, claxoane și condus ca la Raliul Bârladului. Ajungem la timp și ne lepădăm de copil, apoi ne tragem nițel suflețelul.
– Nu-ți schimbi hanoracul? zice nievasta.

Stau un pic și cujet… mai veneau încă școlari pe aleea către școală, iar ca să-mi schimb hanoracul ar fi însemnat să-mi ridic brațele și să-mi expun, în toată sfericitatea sa, draga mea burtică de bere, că sigur mi s-ar fi suflecat tricoul: i-aș fi oripilat pe toți pruncii și i-aș fi marcat pe viață (”Maaaaamaaaa, azi-dimineață un nene și-a expus ditama burtoaia în fața școlii și a fost arestat de jandarmi!” ”Vai, lasă că vorbește mami cu domnul Dragnea să-și trimită gorilele la școală și să-l bată pe nenea ăla ca pe Mălin Bot!”).
– Lasă… mă duc așa cu hanoracul, ce are? Ce pot păți?

Și intru-n cooperativă… mă văd colegii, sfâșiat tăt la mânecă… îi aud cum vorbesc între ei, arată înspre mine (ce-aveți, mă?)… apoi își fac curaj, vin și mă-ntreabă:
– Gropare, ce-ai pățit de ai venit cu hainele rupte? Așa de afectat ești de creșterea ROBOR-ului?

5 lovituri, dă-i și tu!