Și imi giugiuleam nevasta gravidă și îi pupam mâna că mi-o promis că nu iese kinder-ul albastru sau verde, să ne facem de râs pe acasă (cum să treci un copchil verde la consum, ziceți și voi), și tot venea nenea ăla de la bar că ce mai dorim, ce să ne mai aducă. Mă deranja. Ceea ce i-am și zis, bă nene, dacă vrem ceva, îți fac io semn cu mâna să vii, nu te agita. Prea serviabil, pe cuvânt. La care nenea sec, păi atunci ia matale cotu’ de pe sonerie! Avea masa buton, frate, îi suna ceva sonerie la amărăștean și venea ăla ca pus pe jar să vază ce vrea clientul. Mare ți-e și grădina, Doamne – chiar, acuma avem la Cluj ceva similar, la Ursusu’ ăla de la Matiaș Rex, da’ nu e buton, e telecomandă de-a dreptul. Io, prost ca de obicei, acuma prin ianuarie tot îndreptam telecomanda spre tanti aia care ne servea și apăsam pe buton. Degeaba mi-o zis că nu e cazul, că i se aprind ei nu știu ce beculețe când apăs io pe butonul de la telecomandă, nu mă puteam abține…

M-o mai dus nevasta către malu’ mării (chiar bă, voi știați că ăștia îs port la marea Tazmaniei și nu la Pacificul cel mare? Io am aflat atunci, loco, deși nu m-am lămurit niciodată când am ieșit din marea tazmaniană să intru în oceanul pacificator). În teorie trebuia să merem la ceva acvariu mare, tot îmi zicea nevasta că vezi rechinii înotând pe deasupra ta, de le vezi burțile. Evident, am ratat să văd burtă de rechin manelist, nici măcar ceafa nu le-am văzut-o, că ieșeam cam târziu de la training. Așa că am zis că merem să mâncăm ceva pe malul mării. Nu mai țin minte ce am mâncat, da’ țin minte că mă tot uitam pe cerul plin de stele, era noapte deja – tu nevastă, unde draci mă uit după Carul Mare? Că văd Steaua Polară, da’ Caru’ Mare nu. Am mai zis-o și cu alte ocazii, geografia pentru mine e probabil cea mai mare necunoscută, deci vă dați seama, dacă nu mă descurc să arăt pe hartă unde vine România, ce să mai zicem de astronomie, unde se cam mărește harta, să încapă un cer întreg.

O fază mai trebe neapărat să vă zic cu restaurantele: o fost nevasta cu colegul la ceva restaurant tailandez, parcă, frumos, scump, pe malul mării, etc. Și ce să mănânce lumea, colegul o zis că el vrea ceva șarpe, țipar, ce-o fi fost. Or venit ăia cu acvariul fain-frumos, cu toate lighionele vii și bine mersi în el. O ales ăsta șarpele, l-or scos ăia, l-or executat în fața lui, l-or făcut bucățele, l-or gătit rapid, și gata, masa e servită. Asta în fața lu’ nevastă-mea, care era gravidă. Și o întreabă ăia pe nevastă-mea, dumneavoastră ce ați dori? Nevastă-mea, ardelenește și sec, pui, da’ sper că nu trebe să îl și aleg. Genial, io și acuma râd când îmi aduc aminte.

Ce să vă zic, sâmbăta, după ce am venit de la zoo, am dat de o dvd-eotecă, raiul pe pământ, toate filmele și documentarele la care visam, erau acolo, la prețuri super moca, maxim 2 dolari dvd-ul. Am primit aprobare de la nevastă, mi-am luat cred că minim 10 dvd-uri și m-am pus și io la coadă. Apoi, lovit de o vagă bănuială, când am ajuns în față l-am întrebat pe ăla: așa-i că aici închiriați dvd-uri și nu le vindeți de fapt la prețurile astea mici? Așa era, dar nenea o făcut o concesie specială (și acuma îmi place să cred asta, deși vă dați seama că nu e așa) și mi-o vândut cam tot ce vroiam io, mai puțin ălea cu Lord of the Rings, la prețuri de maxim 5 dolari bucata. Ca să vă zic, Saving Private Ryan ediție specială de colecție, la noi era minim 3 milioane jumate, am luat-o de acolo cu fix 10 dolari. Încă și zicea nenea, habar nu am ce e cu filmul ăla, de-aia e sigilat, că nu l-o vrut nimeni.

Ultima seară am zis că sar în schemă și cu o berică, nu se cade să nu cunoști bericile locale, da? Așa că m-am scoborât în jos ca un luceafăr blând și moale, ardelenesc, spre alimentara de beuturici. Care, evident, e separată de ailaltă de unde iei papa. Dracii or știut, la noi bei unde îți fată mintea, la ei mai greu, dar până la urmă am descoperit magazinul de alcoale. Doo beri vă rog. De care, zice nenea, dezghețat altfel, după priviri. Păi, fac io, nu îs de p’acilea, așa că ce-mi recomandați. Nenea, sec, se simte după accent că nu ești din cartier, da’ cam ce bere vrei. Bă, zic io, la mine acasă am văzut reclame la Doi Căței (Two Dogs, pentru cine nu cunoaște). Aia e de homosexuali, zice el. Ești homosexual? Păi, zic io, nevasta e gravidă, dacă asta mă apără cu ceva. Atunci, zice nenea, ai nevoie de o bere de bărbat. No, adă doo de-alea de bărbați. Și uite așa am beut io două beri de cupru (Coopers le și zice, de altfel) (Pârţoagă, vezi că copper e aramă, ticule; dacă nu era aşa, Alice Cooper ajungea la fier vechi de multă vreme – nota Groparelui). Vă jur că aveau fix gust de cupru de-ăla coclit, ăia care cunoaște. De aici am tras io concluzia că fie bărbații australieni e masochiști, fie nenea ăla scăpa de marfa care nu se vindea.

Ce mi-o plăcut în Sydney: că scria în parc pe o tablă să calci pe iarbă, să pupi copacii și să povestești cu ei. Că scria în același parc pe altă tablă că ne cerem scuze, îi cam bătătorită iarba, îngrădim porțiunea asta să punem iarbă nouă, să aveți ce călca. Mi-o mai plăcut de un țânc de la hotel, din Coreea de Sud, că mi-o adus geanta în cameră. Da, geanta aia de s-o plimbat prin Africa de Sud, o ajuns la mine cu tot cu pălincă după o săpămână. Și același prunc, când l-am întrebat, ai pretenă? Avea. Ai fost vreodată cu pretena în turnul ăla al vostru, din Sydney? Nu fusese, că era scump al dracului. No ține aici două bilete, că io cu nevasta le-am luat da’ nu am apucat să merem, mai ai vreme încă o lună să ajungi. Asta era dimineața pe la 6, când mergeam către aeroport, să ajungem la Melbourne. Băăăă, știți ce mi-o zis pruncul? Mulțumesc, săr, la revedere, săr. În Română! Ăsta zic io că se numește customer service – s-o interesat el dinainte cum se zice în română la una-alta.

Ca să încheiem cu Sydney ăla: ca și Londra, nu m-o dat pe spate. Toți încruntați, gândiți la bani și ce-or mai fi avut ei în cap. Am văzut chinez cât mine, cu părul pus pe moațe și vopsit blond. Am văzut mai mulți asiatici pe stradă decât orice altceva – albii, chiar și urâți ca mine, îs tot mai rari pe acolo. Așa că ăștia care vreți să emigrați, vedeți că or relaxat condițiile de emigrare în Australia de vreo 2 ani deja – mai nou contează să fii alb, nu absolvent de facultate cu minim 2 doctorate. Nu mi-o mai plăcut că am văzut tot felul de saltinbanci care încercau să facă un dolar cinstit pe la malul mării. Și zice unul dintre ei, care puneți jos 10 dolari că pot să fac nu știu ce? Nimeni, nimic. La care omul, genial, bă, peste 100 de dolari dați pe bilet la concert la operă, deși e ținută de stat, da’ mie 10 dolari nu, deși ce fac io îi foarte greu și risc să-mi rup gâtul.

Data viitoare niște poze, mai ales din Melbourne – o să vedeți că moș Crăciun nu e în Laponia vara, e homeless în Australia. I-am făcut și poză în caz că nu mă credeți.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă, care australia într-o vreme.

Am învățat să aplic fix invers ce zicea tanti aia de la meteo: dacă zicea frig de rupe, era clar că-i cald (fiind luna iulie, normal că australopitecii îs pe invers și la ei e iarnă) – așa am și ajuns la zoo, că o zis că ninge și or fost 20 de grade.

Am învățat o diferență mică între inglișii din Anglia și inglișii de peste mări și țări: în ianuarie, când eram la Londra, văzusem la televizor ceva cretinitate în formă de bicicletă, care se lega la televizor și dădeai drumul la ceva joc. Și pruncul tău, care stătea la maxim un metru jumate cu ochii beliți în televizor (avea un cablu infernal de scurt drăcia aia), dădea ca apucatul din pedale să evite tot felul de obstacole care îi apăreau pe ecran. Toate acestea pentru modica sumă de 3000 de lire (I shit you not, costa minunea aia ca la 150 de milioane în leii noștri).

În iulie, am văzut aceeași drăcie promovată în Australia, unde numa’ nu se vindea, dom’le, nu se vindea! Și îl întrebau pe un nenea pe stradă ce părere are de bicicleta de se leagă de tembelizor să pedaleze copilul, că era moca, 300 de dolărei de-ai lor (I shit you not, ca la 6 meleoane și ceva, leii noștri vechi) – nenea, senin, păi de ce să vreau să-mi leg copchilu’ de tembelizor? Are bicicletă normală, toată după-masa merem prin parc să pedalăm.

No, ia ghiciți care țară are problemă cu pruncii, că mai mult de jumate îs obezi.

Ca să închei cu televizorul, am văzut cum lovește globalizarea cam peste tot: uzinele Ford, parcă, tocmai își închiseseră porțile australopitece și or lăsat o gașcă pe drumuri. Plus… Qantas! Bă, or dat ăia afară mentenanța de avioane din Australopitecia și or “externalizat” serviciul spre ceva țară mai săracă, gen Indonezia. Și vedeam la tembelizor cum or făcut ăia revizia la ditai 747-ele: ceva cablu de date, în loc să îl înlocuiască, îl prinseseră cu capsator. În plus, descoperiseră ăștia în fuselaj ditai crăpătura de 6 metri. Nu centimetri, metri! Și ăla de la Qantas măcănea senin că “vom analiza situația”. Asta fiind singura companie din lume la care încă nu le-or picat avioanele din văzduh. Bag samă că alții or externalizat mai repede serviciile către tot felul de țări bananiere.

În rest ce să vă zic, la training o fost ok, pauza de masă în schimb era divizată în două: prima tură era nevasta fugind către ceva budă, afternoon sickness (da bă, venea bebele), apoi ea mâncând inevitabil același cartof copt cu smânână și șuncă, io toate chinezăriile posibile – asta la food court, era prima dată când auzeam termenul. Acuma avem și noi, tot misterul s-o dus, mi se pare una din marile porcării ale lumii moderne – toată lumea mănâncă la food court, mai ales dacă ești corporatist limitat la minte, trup și timp liber.

O venit și sâmbăta, zicea tanti de la meteo că vine gerul Bobotezei de iulie pe la ei, i-am și zis la nevastă, clar, avem o zi liberă să facem ce vrem, o să fie cald și frumos. Și pentru că gerul s-o transformat în 21 de grade, am zis că gata, merem și noi la zoo. La care zoo trebe neapărat să iei vaporul, da? Că de fapt e ceva insulă. Așa că ne-am dus în port, unde, surpriza majoră pentru mine, era chiar opera house aia – cred că v-am mai zis, e tot un fel de opera maghiară de stat, ca la Cluj, atâta că probabil îi zice opera australiană de stat. Nevasta săraca o tot insistat să o văd, ea fusese chiar și la operă, își rezervase bilet încă din Românica. Ce am înțeles io din opera house – nu vă supărați, da’ o budă nu aveți pe aici? Nu vreau să vă zic ce priviri consternate am primit…

No, și ca să începem iar cu poze:

Cangur la hodină

Altu’, mai distrus de somn decât primul

Wombat cu cracii la deal, somn de voie și ăsta:

Ce să vă zic, fără cuvinte. De vis. Incredibil. Gândite toate cu cap, mai puțin coada aia imensă la hodogi, că au și ăia semne de-alea cu revin în 10 minute și dus e maică, probabil acasă să dea de mâncare la găini.

Și unde nu aveau ce pune, or pus:

Ca să mă enervez în continuare, vă mai pun o poză, făcută la întoarcere:

m-am îndrăgostit de copacul ăla mai tare decât de orice pe lume, e fix pe malul apei, acolo e o insulă, oamenii fac naveta cu vaporul la oraș, fiecare pe la serviciul lui – bă, am văzut o mașină pe toată insula aia. Am întrebat-o pe ghida de pe vasul ăla cu care ne plimbam ce e cu insula asta – cretina, senină, să știți că e foarte scump aicia. Mi-o mai zis una prin ceva aeroport din europa să nu mănânc la Harrods că e scump, am contrazis-o, m-am răzgândit, cu asta nu mi-am mai pus mintea… Tot tanti asta ne arăta unde și-o făcut Mel Gibson casă. Bă, bucurați-vă, e cam ca la noi în Florești (Pipera pentru ăia din Bucale), toate erau îngrămădite gard în gard, n-aveai loc de dat o oiște.

Închei cu încă o poză, iar data viitoare vă zic de restaurantele pe unde m-am dat cu nevasta în Sidney.

 Guest post de Nârţoagă “Dundee” Pârţoagă.

Eram la casa de la țară a lu’ părinții a lu’ Groparu, că serbam ceva zile de naștere, parcă (Gropare, help, era cam de ziua ta, așa-i?). Eram doar eu, frumoasa soție fiind hăt și taman în Australia. Asta prin 2006.

Bem, chefuim, ne uităm cu jind la gagicile altora, cam ce facem noi, ficiorii, de obicei, când deodată sună telefonul cu număr necunoscut de Australia: nevasta. No, povestim una-alta, etc, etc, apoi dracu’ o pune pe asta că m-o agățat unu’ la ceva magazin. Io, tăcere. Scurtă de altfel: si cum arată nenea ăla? Nevasta, șăgalnică, păi era mulatru, arăta bine, frumușel, alea-alea. Io, alt prost, le-am zis la ăștia de pe lângă mine (Țâganu’, Groparu, carele mai erea pe acolo) bă, o agățat-o ceva mulatru pe nevastă. Ăștia deja se crăcănau de râs. Io nu. Și sfaturi din fundal: bă, întreab-o dacă mere la sală mulatru’. Coprică, ăla ești, dacă mere și la sală, că sigur îi mai ficior ca tine (e treaba asta cu negrii și mulatrii de care ni-i frică nouă, albilor), apăi ești mâncat.

No, tu, da’ cum te-o agățat? Apăi cum să încerce și ăla s-o agațe, exact ca orice cretin, că păpușa ești frumoasă, că hai să te fac un film la mol, că uite, îți iau lănțuc de aur. Așa îmi dau io seama cum am reușit noi albii să distrugem o planetă întreagă, până n-am civilizat noi, albii, toate continentele, nu aveau ăștia negri și mulatri nevoie de prostii de-astea să agațe femei albe – rămâneau ei mulatri musculoși si treaba era oablă, cum zicem noi p’acilea, prin ogradă. Așa, i-o dat nevasta cu tifla lu’ ăla, o râs de mine cât o vrut și suntem în continuare împreună. Plus doi prunci între timp.

Sărind un pic în timp, prin 2007, vine șefa la mine că uite, meri tu în Australia, io am fost, colegu’ o fost, acuma meri tu, mai ales că e nevastă-ta acolo (era altă delegație, n-o stat un an de nebună, pe-acolo), mai vizitați și voi un muzeul țăranului australian, ceva.

Toate bune și frumoase, atâta că am ajuns iar pe “Hidrău”, unde mi-am dat seama că englejii e tot proști ca și noi:  long-haul flight-urile (zborurile într-atâta de lungi că îți vine să-ți rogi moartea, se numesc long-haul flight, da?) le mutaseră pe minunatul terminal 5, parcă, dacă nu era chiar 4, terminal care evident, încă era în construcție. Zici că era după bombă terminalul vieții, atârnau tot felul de fire din tavan, o trebuit să facem slalom să ajungem la porțile de îmbarcare.

Plus nenea colegi de zbor, ingliși rangă de beți, care fix când am ajuns la autobuz (ne-o dus cu autobuzul între terminale, că era departe să mergem pe jos) s-or apucat iar de fumat (pe vremea aia încă se fuma pe Heathrow, ajungem iar la asta, mai încolo) fix lângă autobuz. No, pe când să ne urcăm în autobuz, i-or confiscat poliția pe tovarășii ăștia rangă. Și cum l-am văzut pe unul dintre polițai care părea mai amabil, l-am întrebat da’ ăștia cu ce or păcătuit, că or fumat lângă avion? La care nenea, genial, nu bă, dar țigările sunt suspecte, s-ar putea să fie marihuana. Habar n-am ce-or fost în țigările alea, cert e că i-or lăsat pe ăia să vină înapoi la autobuz, cam după o oră, mai puțin unul dintre ei. Ca să vă dați seama ce bine i-am primit înapoi pe tovarăși, să vă gândiți că era luna lui Cuptor a lui 2007, unul din cei mai secetoși și mai fierbinți ani din câți or fost. Și noi am stat o oră în autobuz.

No, revenind, decolăm încolo, cătră Australia – prima dată când zburam cu mega-măgăoaie, cum i se zice în latinește la jumbo-jet (adicătelea la Boeing 747 ăla). Bă, jos pălăria pentru ăia de la Qantas, sau cum îi cheamă pe TAROM-ul australian. Papa din belșug, beuturică să tot fie, snacks-uri, deci era de trăit. Am halit ceva, am cerut o berică, am mai cerut una că erau de-alea mici, apoi ce să fac, hai să mă uit la un film – n-am reușit, m-o ajutat un nenea vecin de scaun, un moș cumsecade din Noua Zeelandă, că io habar nu aveam să umblu cu prostia aia de telecomandă. Un film o fost ok, un alt film o fost ok, la un moment dat am început să mă foiesc pe scaun (chiar bă, voi ați văzut că în absolut toate reclamele de companii aeriene apar numa’ ăia de la bișniț class? Care fac nani în avion de parcă e patul lor de acasă? No, vă zic io sigur că nu îi așa la economici, unde zburăm noi ăștialalți, 99,999%), am mai băgat o tură, la un moment dat nu mai aveam stare. Ce să facem, ce să facem, hai că băgăm un nani și noi. No, aici o mică problemă – nu știam că avioanele au așa, ca un suport de cap, să încerci măcar să stai cât de cât comod (alea cu care m-am dus în Malaezia nu aveau, de exemplu). Ăsta avea suport de-ăla de cap – am tot încercat să mi-l aranjez, puteam doar să-l glisez în sus și în jos, mai multe nu știam face cu el. Încurajat și de bericile alea beute, atâta am tras de el și l-am zăpăcit până o făcut trosc, și gata, am rezolvat de un scaun de trimis la reparat. Moșulică ăla simpatic, din Noua Zeelandă, se uită așa, cu milă, la mine, n-ai mai zburat cu avionul, așa-i? Ba da, zic io, da’ nu cu modelu’ ăsta, de-aia nu știu ce și cum cu scaunul. No bine, zice el, acuma ce faci?  Păi ce draci să fac, nani pe ăsta clar că nu pot, mă mai uit la un film, mă mai învârt pe aici să mă dezmorțesc, cumva o să treacă vremea.

Și nenea o decis că îmi ține companie, era curios probabil dacă toți românii îs ca mine – și am stat de povești cale de câteva berici, când zice ăsta bă, cam doarme lumea, oare nu ne dă un vizichi mic? Aveau Chivas, 15 anișori pe etichetă și 2 picături în pahar. Ne-o dat. Ne-o dat și supliment. Și încă un supliment. La un moment dat (era cam 2 noaptea ora UK-ului) zice steward-ul, ficior fain și de treabă de altfel, bă, ia gata, nu mă mai deranjați cu vizichiul vostru. Aici găsiți ce vă trebe, vă descurcați.

Și ne-am descurcat până aproape de Singapore, unde aveam escală. Am topit cu moșul cam ce era într-o sticlă de vizichi, probabil toate nucile caju din avion (am căutat peste tot și nu am mai găsit), plus ceva porumb cu arome, ciucalată și ce am mai găsit prin cămara aia sau ce era. O venit steward-ul că bă, mic dejun vreți? Să nu vi se facă rău de la atâta beutură. Nici io, nici moșul nu vroiam, nu băuserăm cât credea ăsta. Cafei vreți? Nu acuma, mai încolo, încă e prea noapte de cafei. La care steward-ul, sec, sper că nu trebe să vă duc în spate din avion, măcar un cafei luați.

N-o trebuit să ne ducă în spate, am aterizat cu bine în Singapore, unde am servit din nou o cafeluță și am pipat o țigară la fumoar, care de fapt era ditai grădina botanică, mai mare decât aia din Cluj.

Despre Australia, plus nevasta, data viitoare.

Guest post de Crocodile Nârţoagă zis Pârţoagă

Dimineața pe răcoare, cum ar veni, ne-am pornit noi spre minunatul aeroport Hidrău, cum îi zice toată lumea la Cluj (mai este Lutăn, pentru cunoscători). Colegul și cu mine veseli și sprințari ca două căprioare, șefa mai abătută – ei îi plăcea Londra cu ritmul ăla năucitor, ca să nu mai punem că erau reduceri mari pe nu știu ce stradă, Oxford, parcă.

La aeroport, surpriză: nu mai puteam ieși doar cu buletinul, cum intrasem, de altfel. Pentru cei neavizați: Românica o primit liber la intrare în Anglia, fără vize, fix în ianuarie 2007. Ăștia din Anglia, tolomaci ca și noi, de altfel, nu știau dacă românii pot intra ca orice alt cetățean normal din UE, doar pe baza unui act de identitate, fie el buletin sau pașaport. Așa că la intrare în Anglia am prezentat buletinul, ăla s-o uitat la el și zice foarte sec, data viitoare să viniți cu pașaportul, io nu știu cum să verific ăsta că nu e fals. La ieșire nu, că pașaportul. Deci pot intra cu buletinul da’ nu pot ieși decât cu pașaport? Da, trebe să prezentați pașaportul, zice nenea. Bun, și dacă nu îl am? Vă rog să prezentați pașaportul, zice nenea la fel de calm și de sec. Am prezentat, ce să facem, era prea dimineață pentru discuții inutile.

Pentru că tot aveam un pic de vreme, hai să merem să bem un cafei. Zis și făcut, ne-am dus la ceva de-aia de servea cafea, The Tin Goose (gâsca de tablă, cum ar veni). Foarte frumoase poze pe pereți, niște cești babane de cafea – bă nene, deci io dacă dau 6 lire (atâta era o cafea, 6 lire, criminal de scump), primesc o ceașcă de-aia babană de cafea? Să îmi ajungă de 2 țigări? Da, zice nenea serviabil. Plătit cafele, venit niște degetare, care arătau a orice, numa’ a ce era în meniu nu. A, vreți și apă? Alte nu știu câte lire. Atunci o explodat colegul – și-o scos telefonul și o pus manele. Da’ nu că pui manele, ce-ar fi să ții telefonul cât mai sus și să dansezi, în caz că nu vede lumea de unde vine muzica aia? Evident, șefa era la 100 de metri în față, n-o mai rezistat cu noi.

Lasă bă, îmi zic, bem un cafei în avion. Când ne-am urcat în avion, prima surpriză: colegul și șefa își rezolvaseră ceva locuri prin față, io am rămas singur, de căruță. Am înghițit în sec, asta e, ce să facem.

Ce să mai zic:

S-o defectat ceva la un motor, l-or oprit fără jenă, i-or mai dat drumul numa’ când am coborât sub 3000 de metri, la Budapesta.

O intrat un nenea la budă, iese afară, don’șoară, nu pot trage apa. Tanti, senină că hai că vă arăt io cum se trage. Ăla, nervos: tu copilă, io zbor pe avioane de când nu erai tu născută, la ăsta nu mere apa, crede-mă pe cuvânt. Nu l-o crezut, o verificat și ea, chiar nu mergea. Vă vine să credeți sau nu, pe când aterizam apare și asta voioasă: s-o dezghețat apa din rezervor, merge apa la baie. Bag samă că nu era chiar bine izolat avionul ăla, i-or oprit motorul ăla că îi curgea nu știu ce din aripă, apa la baie înghețase…

Ca și concluzie, nu mi-o plăcut Londra deloc. Nici în 2007, nici în 2005 când am fost 10 zile în vacanță în Anglia. Am iubit și iubesc țara aia, da’ Londra mi se pare crimă și pedeapsă: toți îs nervoși și încruntați și fug după bani, la conferință toți de acolo povesteau de “wallet sharing”, cum să ia cât mai mulți bani de pe clienți, așa am aflat că Tesco se asociase cu ăia de la O2 să tundă bani împreună de pe clienți, și când o venit unul de prin Bahrein, parcă, să zică despre modul în care ei au grijă de clienți, în afară de colegul și de mine, care aplaudam frenetic (foarte tare și prezentarea, și modelul de business), toți se uitau vizibil jenați unul la altul, cum adică să pui clientul în centrul afacerii? Aia se zice, nu se face, noi fugim doar după profit.

Nu mi-o plăcut că la Institute of Directors erau ditai tablourile cu toți pirații planetei pe pereți – nu mai erau pirați, doar făceau afaceri cu imperiul, da?, erau patrioți.

Nu mi-o plăcut când lângă Institute of Directors am văzut un bolovan care fix nu avea ce căuta acolo. Bă, ce e cu piatra aia, întreb io. Păi pe piatra aia se urca ceva fost lider de-al lor, cu mari șanse să fi fost chiar Oliver Cromwell. Era mărunțel și nu putea urca bine pe cal, se urca întâi pe bolovan și de acolo pe cal. Bun-bun, zic io, da’ mai folosește omu’ piatra? Dacă nu, de ce o mai țin ăștia? Da, știu, îs un mare incult și un și mai mare nesimțit, da’ la mine în țară nu se minunează nimeni de niște cataroaie decât dacă îs Babele sau Sfinxul.

Și nu mi-o mai plăcut că am ajuns acasă, am intrat pe messenger și mă ia var’mea, bă, ce ai făcut cu văru’? Ce să fac, am băut o berică și noi, ca oamenii. Berică, ai? Ajunsese ăsta acasă după două noaptea, murdar tot: se pare că adormise undeva prin fața casei, ceea ce nu se face în cartier de șmecheri, da?

Data viitoare merem scurt în Australia, da’ trecem întâi pe la Groparu, pe la casa de la țară, că de acolo începe povestea ce va urma.

Guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă, nu Pârţoagă zis Nârţoagă!

Am ajuns pe plaiurile tigritice cu gândul măreț să-mi fac minunata meserie de trainer tehnic, lucru făcut cu oareșice succes. Atâta doar că pe lângă asta, un fost coleg de-al nostru, un sandokan local, Bălănel pe numele lui românesc (ăla indian nu e relevant), zice hai bă că te rezolv de o ieșire în oraș. Care ieșire s-o produs. Cu pretenii lui. Una bucată punjabi de-ăla de-al lor, atâta doar că avea coadă de cal în loc de turban, lucru neobișnuit, se pare, că îmi tot zicea Bălănel băh, îți dai seama, are poney-tail. Avea, că l-am văzut. Pe lângă bucata aia de punjabi era una bucată australopitec, ăștia îi ziceau crazy Bill. Mi-o arătat Bill niște poze cu el prin junglă și poci a vă zice că nu era crazy deloc, era dement de-a dreptul, dus cu pluta rău de tot: pentru ăia care știu, îs mașinile alea mari și șmechere, de teren, de la Toyota, de au evacuarea peste mașină cam ca asta de mai jos:

No, în poza dementului se vedea doar evacuarea aia de pe mașină, restul era în ceva băltoacă din junglă. Și mai era ceva cablu de ieșea din băltoacă, legat de un copac. Bine-bine, zic io, da’ tu unde erai? La care crazy Bill, senin, în mașină, unde draci să fiu, cineva trebuia să învârtă de volan, să iasă mașina din baltă. Închei zicându-vă că ăsta e acuma șefu’ mare pe ceva divizie de la IBM Malaezia. Încă mă întreb ce criterii de selecție au ăștia la manageri p’acolo. Probabil îi trimite prin junglă și care vine înapoi viu, ăla e manager.

No, revenim, eram cu crazy Bill, cu Bălănel și cu punjabi la Bill acasă, și le vine la ăștia ideea genială: băh, hai să-l ducem pe Călin la “the beach”. Io, bucurie mare, ioi, merem la plajă? Acuma, la 11 seara (repet, acolo era cald de mureai, la 11 seara era numa’ bine pentru o baie în mare)? Daaaa, zic ăștia într-un cor. Io, visător… departe e? Aa, nu, maxim 30 de kilometri. Acuma, că știu cât de cât Malaezia, mi-ar trage un semnal de alarmă plaja aia fix în Kuala Lumpur – adică nu prea au ei plajă în oraș.

Și am ajuns la “The Beach” – care era orice, numa’ plajă nu. Adecătelea asta ar fi poza, de mai jos.

Deci să revenim: plătit 7 oameni cam 20 de euro de căciulă, intrat la “plajă”, ca să zic așa, unde erau fix câteva sute bune de muieri, toate la agățat, la maxim 50 de ficiori câți eram în tătă discoteca aia sau ce era. Așa mi-am dat seama de ce nu am prea văzut io albi în Sidney, tăți îs plecați peste hotare, dintre care 45 minim erau la The Beach în seara aia.

Să n-o lungesc foarte tare: mi-am câștigat bunul renume de “white monkey”, fetele veneau pe la mine pe la spate să mă pipăie, apoi fugeau chițăind white monkey, white monkey!, băieții or vrut să-mi facă cinste cu o tanti de-aia (eeeh, asiatice mici, a‘ dracului și bisexuale, cine nu visează frumos), da’ i-am refuzat, tocmai mă însurasem în august (repet, era decembrie 2006). Apoi pe la 4 dimineața ora lor am povestit cu nevasta și i-am zis de minunata crâșmă și de ce faună locală e acolo. Nevasta, sec: NU. Tu nevastă, 100 de euro, două de-alea! Știi că tot visez io frumos la asiaticele vieții. Nevasta, la fel de sec: NU am zis și NU rămâne (abia acuma mi-am dat seama, ea de fapt mă proteja să nu mă fac de râs chiar peste tot prin lume, îs armăsar sălbatic doar la nechezat, acuma îmi las și coadă, da’ cam atât).

Tu nevastă, da’ am văzut un ceas splendid, de colecție, la mall (alt pitic pe creier de-al meu e ăsta cu ceasurile). Nevasta, sec: NU, nu dai bani nici pe curve, nici pe alte prostii. Ne trebe banii ăia să ne cumpărăm apartament. Și în ziua de azi regret că mi-am ascultat nevasta și nu am dat banii pe prostii (apartamente, case, mașini, astea îs tâmpenii – când ești pe patul de moarte îți dai seama câte puteai face dacă nu te lăsai tâmpit de părinți și societate).

Ioi, bă, chiar, sfat de om trecut prin multe: nu povesti cu nevasta când ești rangă de beat, nu aduni multe puncte bonus.

Foarte faină seara aia, și acuma simt mirosul ăla de aer umed combinat cu parfumuri care mai de care mai fistichii. Inclusiv mirosul ăla…

Nu o mai lungesc cu crâșmoteca, am fost acolo, pe principiul watch don’t touch, am beut o juma de kil de vizichi singur, spre admirația colegilor de pahar (ardelean, pălincă, știți voi, o litră de vizichi nu e mare problemă), iar mersul la crâșma aia o devenit tradiție la mine. De câte ori m-am dus in Kuala Lumpur, de atâtea ori am vizitat bodega. Chiar și acuma, în 2012. Că poza asta cu crâșma am făcut-o acuma, în 2012: m-am dus cu trenul dintr-un capăt în altul al orașului, o oră pe ceas, numa’ să mai văd o dată locurile cu care m-am obișnuit cât am stat down-town, cum ar veni.

Data viitoare vă zic de cea mai fenomenală discuție avută cu Bălănel, jos la țigară în fața blocului lui, plus venitul acasă. Beleaua pe noi cât casa.

Ca-n fiecare sfântã zi de miercuri, guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă.

Om însurat deja, la casa lui, bagaj făcut corect, zbor din Viena, toate mergeau strună. Ajuns Viena, decolat Viena, avion mare si bengos si 777 (ca bateriile, doar că firma de le face e alta, țara de fabricație cred că e tot China la ambele), ajuns Malaezia pe la miezul nopții. Trecut bine de miezul nopții, de fapt.

Nici acuma, după 6 ani nu-mi explic ce sărăcia am făcut, cert e că m-am trezit singur-singurel într-o sală imensă. Nici picior de om alb, negru, hinuds, chinez, etc. Nimica. O altă mică problemă e că nu găseam nici o ușă să ies afară. Ce draci să fac, am intrat în panic mode ardelenesc, adică am început să mă scarpin la ceafă: no, futu-i, amu ce fac. M-am învârtit io pe-acolo cât m-am învârtit, am dat chiar și de niște uși de-alea de ieșire de urgență, blocate și alea. No, într-un final apare p’acolo ceva arătare neagră tăciune, în ceva uniformă, nu știu dacă era polițai sau om de serviciu: nu vă supărați, fac io, vorbiți engleza? Se uită ăla vizibil mirat la mine, cum adică dacă vorbesc engleza – ca să înțelegeți, ăștia or fost ceva colonie britanică, încă se mai predă engleza la toate nivelurile, incepând de la creșă. No bun, zic io, dom’le, da’ unde-i ieșirea? Exitu’? Se uită nene la mine cu milă, aaa, da nu aici, trebe să luați trenu’. Io, mască, să iau ce? Trenu’? Spre ieșire? Așa am aflat io că Malaezia aia îi un pic mai altfel decât era în filmul ăla cu Sandokan – cam cu 50 de ani înaintea noastră. Nu ieși tu cum vrei de acolo, trebe să iei trenul spre bagaje, ieșire etc.

Luat tren, ajuns în partea ailaltă, ieșit din din aeroport la aer curat la o țigară, instant am crezut că mă sufoc. Era trecut de jumatea lui decembrie, cam la 24 de grade (apoi am aflat că zilele alea or fost cele mai friguroase pe la ei de nu știu câtă vreme), plus umiditatea aia de 300%. Cred că arătam ca un pește pe uscat, cum dădeam ca prostu’ din buze. Disperat după aer normal, de la noi de acasă.

Luat taxi, ajuns în oraș, întrebat maimuța de la volan dacă pot fuma în mașină la el. Regula generală e să nu, da’ efectiv am zis că dacă fumez o țigară-două, îmi revin: io care știam din Sandokan, tigrul Malaeziei că ăștia îs vai mama lor, când am văzut ce e pe geam, am început să lăcrămez mărunt, mocănește. Drumuri de drumuri, zgârie-nori de zgârie nori, mașini de mașini, ce mai, vorba unui coleg, băh, ăștia ne-or mâncat (economic vorbind, pe toți din Europa) de cel puțin 10 ani și noi habar nu avem.

Și mirosul…

Hotel? Vis. Eram cazat la aripa mai de lux, cum ar veni, așa că am fost poftit într-un birou unde îi poftea pe ăștia luxoșii, până se făceau formele de cazare. Cafeluță doriți? Cum draci să nu vreau, după peste 30 de ore de zbor aiurea. Primit cafeluță, halit cu nerușinare jumate de bol de bomboane cu tot felul de arome, când zice tanti: știți, cu scuzele de rigoare, se pare că sunt probleme cu cardul. Ioi, domnișorică, da’ nu-i nici un bai, io viu ghie la Cluuuj, la noi musai trebe să fii pregătit pentru tot felu’. Adică aveam și ceva euro, cash, de acasă. Asta pentru că io eram convins că ăia nu au nici măcar bancomate prin Malaezia aia a lor. Aveau, dar despre asta mai încolo.

Fratele meu, ce să zic? Dimineața la micul dejun, lângă piscină, era un bucătar care știa cam tot ce se putea ști la nivel de cum să faci o papară, începând de la aia sofisticată, până la ratota (așa îi zicem noi la papară în Ardeal) aia de mi-o făcea bunica din partea lui tata, cu ceapă, ceva urme de slană și o bucată de brânză lăsată la topit în tigaia de teflon. Cum o fi vorbit ăla cu buna să-mi facă ratotă fix ca aia, mă depășește – bună-mea (din partea lui tata) e analfabetă, nu are nici telefon…

Și mirosul… încă nu-mi dădeam seama…

Pe când ajung iar în cameră, scrisorică de la stăpânire, să mă duc iar la birouașul unde se cazează ăia care îs de lux: domnu’ Oprea, problem, cardul tot nu merge. No, ce să facem, zic hai că mă duc afară la primul bancomat, dacă aveți așa ceva (io, șmecher ca de obicei) și să vedem, poate de acolo mere. Bancomat la banca de era ușă în ușă cu hotelul, atâta că la ăștia ușă în ușă e cam la 10 minute de mers pe jos, totul are alte dimensiuni acolo (despre asta mai târziu): o mers pe dracu’ bancomatul, așa că ce să fac, povestesc cu un coleg localnic – băh, problem, uite ce năcaz am cu cardul, nu ai cu cine povesti să vezi ce și cum? Sună ăsta la un pretenar de-al lui, de lucra la o bancă orășenească de pe acolo (Citi, sau ceva de genul), vorbește cu ăla nu știu ce, apoi către mine, senin, că să știi că România e considerată aici o țară cu grad ridicat de risc și de-aia s-ar putea să îți fie blocat cardul.

Futu-vă muma-n cur, noi suntem țara cu grad ridicat de risc? Am citit o lună pe toate forumurile de ce să mă feresc în Malaezia, și noi suntem țara cu grad ridicat de risc? România? Patria tuturor geniilor și a celor mai neînfricați eroi, a celor mai harnici și gospodari oameni, pavăza creștinătății? Răspuns sec: da.

Și mirosul… un fel de parfum, nu-mi dau seama nici acuma, am ajuns să miros nisipul de la scrumierele de pe hol, să văd dacă ăla miroase așa, mai ales că nu era chiar nisip, era o chestie movulie. V-am zis, România e țara tuturor geniilor, cum să nu vezi un român că miroase scrumierele de pe holul unui hotel. Dar despre toate astea, miercurea viitoare.

Ca-n fiecare miercuri, guest post de Nârţoagă zis Pârţoagă.

LE: am dat copy-paste de doua ori, că-mi tremura mâna de nerăbdare

Potrivit mitului, nefericitul face nişte ochi mari, precum o căprioară prinsă de vânător. Urmează „erm”, „păi”, „iubi, ştii…” sau încearcă să ghicească la nimereală. Şi se declanşează infernul. O avalanşă de boticuri, urlete, bocete şi cadouri de împăcare. Cam ăsta ar fi mitul memoriei superioare a reprezentantelor sexului frumos. Dar, deşi sunt tot femeie, cu ocazia recensământului, consătencele mele mi-au demonstrat exact contrariul.

Una dintre întrebări era menită doar femeilor: din ce an sunteţi căsătorită/trăiţi în concubinaj? Ei bine, ajung la prima casă. Pun întrebarea cu o mutră cât se poate de inocentă şi privesc spre soţie. După ce a încercat să scape, întrebându-mă de 3 ori la rând de ce trebuie neapărat să răspundă, s-a fâstâcit şi a dat un răspuns aproximativ.

„Aha!” se gândi probabil bărbatul. „Am prins-o în sfârşit! De acum încolo pot privi liniştit meciurile la televizor!”. „Ce faci, nevastă, nu mai ştii când ne-am căsătorit?” spuse el, abia stăpânindu-şi rânjetul victorios. „Bine, mă, acum şi tu, am alte treburi, eu mai ştiu… Da’ tu de ce nu i-ai răspuns fetei? Tu de ce nu mai ştii?!” Linişte totală, un oftat de uşurare şi veni răspunsul exact, cu toate detaliile din acea magică zi. Stupoarea de pe chipul femeii merita să fie imortalizată.

Şocul a fost atunci când am realizat că dau de aceeaşi situaţie în 90% din cazuri. Soţia se bâlbâia teribil, iar soţii îşi câştigau minutele de glorie. Drept răsplată pentru că le-am oferit involuntar ocazia mult aşteptată, domnii m-au tratat cum se cuvine, iar doamnele mă priveau cu ciudă şi ură. Tocmai eu, o femeie, trădasem tagma. Le dezvăluisem secretul. Nu, nu toate femeile ţin minte cu exactitate toate aniversările posibile şi imposibile. După plecarea mea, mulţi Josearmanzi au avut de aşteptat. Măcar pentru o perioadă, televizoarele şi-au schimbat stăpânii.

Guest post de Andreea.

Era inca o perioada tensionata pentru rasa umana. Paradoxal, ca mai toate atributele acestei rase, aceasta perioada a fost marcata de cel mai “rece” conflict ce risca totodata sa se transforme in cel mai “cald” conflict din istoria scurta a umanitatii. Dar totusi vestea buna era ca totul incepea sa se transforme intr-o inghetata “kosher”, numai buna de papat de “Shavuot”. In timp ce in Afganistan luptatorii libertatii testau noile cadouri de “Uncle Sam” pe elicopterele sovietice de atac “Mi-24” iar in Beirut doi tineri arabi redescopereau farmecul romantismului propagandei prin fapta proprie pe baracile Fortei Multinationale iar podoaba capilara a lui Ion Iliescu era in formatiune completa ordonata dupa un stil occidental rebel, prevestind parca futilitatea eforturilor supraumane de platire a datoriei externe a Republicii Socialiste Romania, depuse de populatia infometata care statea la cozi ordonata pe generatii si in functie de ora…In timp ce mii de oameni mureau in razboaiele din Orientul Mijlociu, insulele Falkland, Africa de Sud si multe alte regiuni ale Globului, Bill Gates muta sediul Microsoft din motel in motel si Michael Jackson era inca negru, la maternitatea “Stanca” din Cluj Napoca se nastea un prunc nici slab nici gras, nici greu nici usor, nici tacut nici prea urlaret.

In vremurile acelea grele, pruncii se proiectau in 3 ocazii: 1. Dupa consumarea de bauturi alcoolice; 2. Din greseala; 3. (si cel mai grav caz, cazul meu…) Din “iubire si pace”. Pe acorduri de “Get ready, cuz’ here I come – Rare Earth” difuzate in una dintre reluarile emisiunii “Metronom” a lui Cornel Chiriac, mixate cu bruiaj militar Sovietic, ascultate (si cel mai probabil inregisrate in acelasi timp) la un radio-casetofon care facea deja parte integranta din calorifer, un hipiot si o hipioata ofereau Lumii un alt spirit sfasiat din materia Universului si surghiunit in spatiul Carpato-Danubiano-Pontic cu un bocanc in fund, aplicat savant de catre Marele Arhitect.

Totusi, din fericire, potrivit teoriei compensatiei, R.S.R nu permitea hipioteala dincolo de anumite limite ale meandrelor concretului, astfel fiind scutit de o existenta sub semnul unor nume ca: Floricel, Orian, Opal, Sunny sau Azur (care pot fi egalate doar de nume ca: Aaron, Ionatan, Elias, Antiproletara, Bulidica-Besha sau Abroid), toate acestea facand in cel mai bun caz apel la un simt socialist al umorului, asupra caruia homo sovieticus avea o interpretare mult prea unilateral-dezvoltata. Fantomele zamislitoare ale trecutului meu floral m-au bantuit si dupa o vreme buna de la nasterea mea. In focul (de chibrit) al Revolutiei Romane, mostenirea mea genetica hipioata mi-a pus niste grave probleme de relationare cu mediul inconjurator in situatia in care aveam de ales intre imboldul instinctiv de a fugi la primul rondou de flori din care sa le rup pe toate si sa le infig in gura tevilor de mitraliera kalasnikov 7.62mm ale militarilor si cele grele de 14.5mm de pe taburi si imboldul rational de a sta culcat pe burta in mijlocul camerei, cu un disc de Hrusca pe pick-up si boxele date la maximum.

Cu toate acestea, Pamantul a continuat sa se invarta, R.S.R a devenit Romania, combinatele si fabricile au disparut, URSS a devenit Federatia Rusa si Base a devenit presedinte. Ca sa nu o mai lungesc, eu sunt V_for_Whatever si sunt incantat de cunostiinta dvs.

P.S Nu-i batalie mai sangeroasa, nici mai inclestata decat aceea pe care o poarta tineretea cu sine. – Mateo Aleman.

P.P.S I hate hippies (6) <-fatza de drac (din yahoo).

Deci: postarea mea de az e acilea. Sănătăţuri!