Medicina muncii

Or venit fetele. Halat alb, tot tacâmu’. Or venit salivând la programeci crocanţi. Înainte, visul oricărei femei era să se mărite cu un avocat sau cu un melitar. Amu, toate visează programeci. Bine, mai sunt şi femei zdravene la minte care îşi doresc bărbaţi, dar astea sunt din ce în ce mai puţine.

Şi prima dată ne-or căutat la ochi. Io încă mai văd bine (cu gândirea ar fi ceva probleme, în rest îs tun). Am ieşit de-acolo strigând “ochişorii mei – laser, frate!”. Nici una din colege nu s-o râs. Io m-am mirat, că de regulă fac anecdote reuşite.

P-ormă ne-or băgat la examinările trupeşti.

Colegul Dinţu a fost preluat de prima doctoră, aia mai tânără, care degrabă o purces la investigat trupu-i tânăr. Până să vină a mea m-am distrat dându-i colegului două bipuri şi urmărindu-l cum se stresează să îşi scoată vibraţia din pantaloni.

Vine şi doftora mea, toată un zâmbet. Nume, pronume, ocupaţie. Nu, nu mă doare spatele, nu aud voci, privirile mele-s laser. Da, doamnă, laser!

– De ce nu te îngraşi? mă întreabă.

Eu am ceea ce mie îmi place să numesc “corp atletic” – adică sunt cam deşirat, aşa, şi şi înalt. Mereu mă consolez că măcar nu sunt giraf sau ornitorinc, că atunci aş fi fost chiar ridicol.

– Neam prost, zic eu, prudent.
– Poftă de mâncare ai?
– Am, că am cam făcut foamea ca copil, şi amu recuperez.
– Ai superba tensiune de 9 cu 6, îmi zice.
– Eu sunt un superb, zic.
– Dureri de spate? Ai?
– Nu, zic. Mai jos.
– Alte probleme?

Am oftat din toţi rarunchii.

-Da, zic. Am. Îs mari dobânzile la bănci, doamnă. Mari!