Facebook

Acum ai nevoie de ajutorul meu, băi Facebook?

Înainte de a termina postările cu Țiganiada, care-mi iau, ca de obicei, lungi ore de pregătire din timp pe care nu-l am mereu, îți mulțumesc că m-ai anunțat în legătură cu GDPR. Am analizat GDPR-ul tău și, cu toate că nu încalcă un anumit standard al comunității noastre, ai făcut bine că m-ai anunțat în legătură cu el. Nimeni nu ar trebui să fie intimidat sau hărțuit de Facebook; îmi pare rău că ai trecut prin așa ceva.

Știm că sugestiile de mai jos nu sunt valabile, poate, în toate situațiile, dar unele persoane le-au considerat utile pentru a face față aplicațiilor Social Media care jignesc sau intimidează:

(more…)

O lovitură, dă-i și tu!

Păi ce făcuși, mă Mark, mă…

OK, am uitat o clipă de Cambridge Analytica și de Trump, Brexit și scandaluri.

Am uitat și de faptul că-mi apare sub nas aceeași postare de 18 ori pe zi de fiecare dată când deschid Facebook-ul.

Am uitat și de faptul că văd frecvent postări publicate anul trecut, că țip de fericire-n autobuz că iar o picat guvernul, și de fapt e vorba de cabinetul Grindeanu; și-apoi mi-i jenă, că lumea crede că am câștigat la Loto și-mi cere bani.

Dar, pentru numele colțarului extensibil Ofelia de la Dedeman aflat la promoție zilele acestea, explică-mi, băi Mark, cum Dumnezo postarea mea ajunge la 9 oameni, dar o Like-uiesc 19?

Cum, mă, cum?

Și încă ceva, dar nu mai zi la nimeni: de ce naiba tot alegi să-mi tot bagi în ochi reclame la ColonHelp? Ce știi tu și nu știu eu, băi Mark???

6 lovituri, dă-i și tu!

Patru oșteni căzuți pe frontul guerrillei digitale

Într-o bună zi, o să vă divulg lista mea personală de oameni pe care-i urmăresc cu See First pe Facebook. Deocamdată, atâtor de mulți le-am dat Unfollow că, în curând, Facebook va deveni pentru mine Fishbook, că m-am băgat în toate grupurile de pescari pe care le-am găsit și numa’ poze cu capturi fotoșopate și variante de monturi de crap îmi mai apar în feed.

Și asta nici măcar nu pot să zic că e chiar așa de rău.

În fine, ce voiam să zic este că probabil știți că Facebook a lăsat acum pe seama unor boți analiza oricărei reclamații făcute împotriva conținutului jignitor de pe Facebook. Vine Skynetu’ peste noi!

Acuma… cunosc pocăiți care în trafic vorbesc mai murdar decât ce au pățit patru tovarăși de Facebook care s-au trezit cu conturile suspendate, uneori pentru cuvinte scrise acum un an, alteori pentru cuvinte cu dublu înțeles folosite în scopul nepeiorativ.

Dar știți când și-au căpătat-o?

Păi, după ce au vorbit mărețul PSD de rău pe feizbuci. Se pare că partidul unic, la comanda consultanților israelieni, a reluat practica postacilor care stau călare pe contul vreunui dizident și, la primul cuvințel nelalocul lui, pac! dau Report în grup autorului, pe care algoritmul îl cadorisește cu o suspendare de 30 de zile fără să-și bată prea tare capul cu legitimitatea lăcrămației. (more…)

14 lovituri, dă-i și tu!

Like-uri de Facebook la kil, cine mai poftește?

Discuția asta despre cum chinejii folosesc jdemii de telefoane mobile ca să dea Like oriunde le spune un operator de server ca să crească gradul de viralizare a unei postări și să fenteze algoritmul Facebook a aprins nițel spiritele, după cum puteți vedea și voi în comentarii. Dar, apropos, voi nu v-ați pus niciodată problema cum de 90% din filmele românești se lansează pe piață cu 5000 de Like-uri din prima săptămână, în timp ce, după 2 ani de promovat asiduu filmul Usturoi cu 90% din blogosferă-n spate, abia aveam 2000 de Like-uri la ceasul lansării?

5 lovituri, dă-i și tu!

Cum putem face ca grădinițele să nu mai fie autoservire de pedofili pe Facebook?

Procedură:

  1. Caută pe Google o grădiniță din apropiere. Mai ales una particulară.
  2. Ai găsit site-ul? Perfect, caută-i acuma pagina de facebook. Sigur are.
  3. Intră pe pagina de Facebook și apoi delectează-te cu pozele pruncilor noștri adorabili. Și scumpici. Și îngerași. Fotografiați la toate activitățile posibile, la teatru de păpuși, la grădina botanică, la cioplit dovleac de Halloween.

Nu cred că sunt tătic paranoic, dar dacă filmul Taken ar fi pe bune, atunci o groază de șeici perverși își pot alege viitoarele victime stând pe Facebook.

Posibil, totuși, să fiu tătic paranoic. Posibil ca Internetul să nu fie o grămadă de pedofili care scanează după următoarea victimă, și posibil ca victimele să provină, în primul rând, din medii vulnerabile, din familii destrămate, din centre de plasament. Da, de regulă abuzatorul provine din cercul imediat de cunoștințe, prieteni, familie. Dar, totuși, nu ne băgăm să le spunem educatoarelor din viața noastră să renunțe la postări pe pagina de Facebook a grădiniței și să recurgă, în schimb, la grupuri pentru părinți închise, așa cum ar fi normal?

17 lovituri, dă-i și tu!

Draga SRI, de ce stai ca ghiocelul?

Dacă posedați sălbatic un cont activ de Facebook (și permiteți, prin urmare, să fiți spionați de oculta mondială și – mai rău – de fostele exe/foștii ecși), nu s-a putut să nu vedeți ieri, de 1 Martie, această înduioșătoare imagine de pe contul oficial al Serviciului Român de Informații, care a fost împărtășită de milioane de internauți:


Poziția ghiocelului se numește, firește, poziția bărbatului căsătorit cu o nevastă (la gay nu știu cum e) (more…)

5 lovituri, dă-i și tu!

Cum un selfie poate schimba soarta războiului

Dacă trăiești în secolul ăsta, probabil că ai telefon mobil (cine știe, poate chiar cu SIM funcțional, nababule!).

Dacă ai telefon mobil, poate ai chiar telefon deștept de tip smartphone.

Dacă ai telefon deștept de tip smartphone, atunci probabil că îți place să faci poze, să le postezi pe Facebook și să-ți dai check-in în tot felul de locuri exotice pe unde umbli – la coadă la pupat de moaște, la întors fânul, la plivit napii sau chiar la toaleta discotecii. (more…)

12 lovituri, dă-i și tu!

Liceul Sincai nu este Charlie

Derulez un pic înapoi la perioada în care Groparu preda engleză şi franceză la Cluj într-o modestă şcoală de periferie unor elevi care – surpriză! – nu prea se omorau cu fântânile de înţelepciune pe care proful le deşărta cu pasiune în faţa lor. Ba chiar aruncat cu persiflări de genul
– Domnu’ profesor, da’ dumneavoastră ce salariu aveţi?
– Ce salariu, sau cât câştig?

200 de lei, atâta era salariul meu. 200 de lei cu tot cu sporul de dirigenţie. În acelaşi an (2003) am părăsit învăţământul pentru un job în IT, pe un salariu de 300 de dolari şi bonuri de masă. Mai mult decât directoarea şcolii unde predasem, cu toate gradele, indemnizaţiile şi sporurile ei.
– Salariul e una, dar eu câştig din mai multe surse, le ziceam. Când termin cu voi predau şi la facultate, iar în timpul liber fac traduceri.
– Şi câştigaţi bine?
– Păi suficient cât să-mi permit să stau în Cluj! le ziceam, mândru de mine.
– Şi aţi învăţat mult ca să ajungeţi la nivelul ăsta?
– Păi am cam mâncat cărţile.
– Da’ domnu’ profesor…

Pregătiseră de mult întrebarea asta, că-i vedeam cum mustăcesc de nerăbdare:
– Da’ Becali… Becali câtă şcoală o făcut? Şi cât câştigă el?

La întrebarea asta nici acuma nu ştiu ce să răspund, pentru că nici măcar ultimul argument pe care l-aş putea flutura sub nasul lor (“da, dar eu măcar dorm bine noaptea!”) nu mai este valabil: ora la care scriu postarea asta este 5 dimineaţa, pentru că insomnii de stres. Şi azi e sâmbătă. Şi pun pariu că fix acum Becali doarme mai bine ca mine.

În fine… cert este faptul că cea mai grea clasă cu care am avut de-a face era clasa a şaptea. A cincea şi a şasea erau copii drăgălaşi (mai ales că le eram şi diriginte, îmi erau ca frăţiorii şi surioarele!), a opta erau speriaţi de bomba admiterii la liceu, dar a şaptea erau nici-nici. Cum ar veni, problemele adolescenţei, dar fără sperietoarea capacităţii, orice le era permis, lumea e a lor!

Şi proful încerca din răsputeri să-şi predea lecţia la franceză într-o zi de joi, de pe la ora 2, când cheful lor de studiu era sub zerozerograde. Şi… no, ca copiii: întreruperi, bileţele, vociferări… proful încearcă fără succes să-i domolească, îi mai roagă, îi mai ameninţă… n-ai cu cine!

Şi atunci, proful le administrează cu blândeţe una din lecţiile grele şi nedrepte ale vieţii:
– Scoateţi o foaie de hârtie! Acum.
– Haaaaai, dom’ profesor…

Se şterge tabla şi dom’ profesor le dă extemporal din exact lecţia pe care nu terminasem să o predau. Fraţilor, dacă ştiţi deja materia, că de-aia faceţi gălăgie, înseamnă că vă pot verifica. După cum spuneam, viaţa e dură.

Cum era şi firesc, urmează o ploaie de 2 şi de 3. Pe care proful ameninţă, foarte serios, că-i va trece în catalog.

Şi urmează revolta. Greva. Vă rog să mă credeţi, şi acuma mi se face pielea de răţuşcă când mă gândesc!

Elevii se ridică toţi în picioare şi nu mai doresc să se aşeze, în semn de protest. Proful sare în picioare: ce-nseamnă asta?
– Grevă! mi se zbiară.
– De ce? fac eu pe niznaiul.

Urmează un vacarm de gâşte furioase. Proful îşi ridică braţele a pace:
– Nu toţi deodată! Sunt dispus să discut cu liderii voştri desemnaţi.

Vacarmul continuă (noroc că-n ziua aia “prietena” mea directoarea avea “zi de inspectorat”, adică stătea bine-mersi acasă, la telenovele). Cei câţiva care fac zgomot de dragul zgomotului sunt potoliţi rapid de prof cu ameninţarea că le va trece pe bune notele de la extemporal în catalog. În cele din urmă, trei elevi sunt aleşi, în urma unui proces democratic de vot, drept reprezentanţi.
– Cei trei sunt rugaţi să rămână în picioare ca să negociem, ceilalalţi vă rog să vă aşezaţi!

Copiii protestează, dar proful nu cedează:
– Greva se suspendă pe perioada negocierilor. Vă fac o concesie, aştept şi din partea voastră un semn de bunăvoinţă!

Clasa se aşează, mai puţin liderii de sindicat. Proful îşi ia o morgă severă:
– Vă ascult.

Toţi trei vorbesc unul peste celălalt, peste ei zbiară cei din bănci… proful îi întrerupe:
– Sunt dispus să negociez cu voi după ce-mi prezentaţi o listă oficială de revendicări! Vorbiţi între voi, ajungeţi la un consens şi doresc un document scris pe marginea căruia putem discuta.

Altă lecţie. Vreo 15 minute s-au strâns toţi în jurul liderilor ca să-şi formuleze nemulţumirile. Proful intervine ocazional pentru a le recomanda să scrie data, să pună un antet, să se semneze… ce mai! Ca la carte.

Mi se prezintă documentul, începem negocierile. Negociem până când proful le mai administrează un upercut (câtă neîndemânare…):
– Da’ voi… ăştialalţii care aţi luat 9 şi 10, nu vă doriţi să trec notele în catalog?
– Ba daaaaa!
– Îmi pare rău, le zic liderilor, dar nu pot trece numai o parte din note în catalog. Asta ar fi discriminare, şi Constituţia o interzice!

Scandal din nou, tocilarii doreau nota în catalog, ceilalţi nu… preiau cuvântul:
– Băi copii! Ori sunteţi un monolit, ori declar protestul ilegal! Rezolvaţi cu spărgătorii de grevă, dar fără ameninţări, şi reveniţi la masa negocierilor uniţi toţi ca ununul, ori suspendăm şedinţa şi conducerea va proceda în consecinţă!

Ce a urmat… chiar nu mai contează, normal că nu le-am trecut notele alea rele în catalog, normal că am rămas prieteni şi am jucat mai departe fotbal în curtea şcolii în pauze, normal că i-am presat să-mi spună dacă mi-au dat vreo poreclă, şi după ce am insistat elevii cărora le eram diriginte mi-au spus că porecla mea era “Varză”, pentru că seamănă cu numele meu de familie… şi am râs pentru că e cool să ai o poreclă, arată că eşti un brand, numai copiii cool au porecle.

Şi am avut şi elevi împotriva cărora directoarea mi-a ordonat în consiliul profesoral să le scad nota la purtare pentru că au fumat sau nu mai ştiu ce alte blestemăţii au făcut, şi m-am făcut că plouă, şi apoi s-o dezlănţuit jihadu’ pe capul meu, că o trebuit să schimbe retroactiv procesul verbal de la şedinţa în care eu zisesem că da, le scad nota, dar nu le-am scăzut-o… şi am avut şi elevi care au fugit de la ore ca să se uite la filme nedifuzate în cinematografe, şi m-am făcut că plouă, pentru că nu prea cred în pedepse… după cum am mai zis, am făcut cu siguranţă şi greşeli cu ghiotura, dar am încercat să le dau cât mai mult din mine cu putinţă. Necondiţionat, ca de la frate mai mare la frăţiori şi surioare. Mai mult ca sigur că dacă aş fi rămas în sistem, sistemul m-ar fi învins şi m-ar fi abrutizat, aşa că nu prea pot da cu piatra foarte mare după profesorii care iau măsuri de băgat pumni în gură.

La liceul Şincai din Cluj nişte elevi au făcut meme-uri cu profesorii şi le-au publicat pe grupul lor de Facebook. Cam slăbuţe meme-urile: abia am schiţat un zâmbet de depresiv când le-am văzut pe cele mai reuşite. Dar, în loc să se simtă ofensaţi de reputaţia de şpăgari a inspectorilor de la Cluj, de lefurile jignitoare, de ifosele unor părinţi şi în general de compasiunea cu care sunt întâmpinaţi de interlocutori în momentul în care îşi divulgă ocupaţia, profesorii vizaţi s-au simţit jigniţi fix de aceste meme-uri şi, invocînd dreptul la viaţă privată, dreptul la demnitate şi la imagine, au pornit jihadul împotriva vinovaţilor. Rezultatul – două exmatriculări, 60 (!) de note scăzute la purtare.

Buba este, fireşte, mult mai groasă. Ţine, în primul rând, de părinţi prea ocupaţi ca să mai aibă o relaţie personală cu copiii lor, blestem care planează asupra tuturor familiilor pe care le cunosc. Ţine de subfinanţarea sistemului, de greutatea de a câştiga respectul unor elevi extrem de bine informaţi şi extrem de greu de impresionat, ţine de lipsa unei organizări a părinţilor pentru a lupta la unison pentru binele elevilor (asociaţiile părinţilor oferă strict cadru legal pentru şpaga numită fondul clasei, oricât de ilegal ar fi acesta), ţine de mafiile din sistem care propun manuale extrem de dificile pentru a-i aduce mai apoi pe elevi încolonaţi la meditaţii etc. etc. etc. Şi peste toate tronează, găunos, spectrul miniştrilor educaţiei din ultimii mulţi ani, pentru că ai noştri aleşi nu au fost în stare să cadă de acord asupra unor direcţii esenţiale pentru dezvoltarea patriei noastre (educaţie, sănătate, transport, energie ş.a.m.d.), direcţii care să fie urmate indiferent de cine este la putere, ci şi-au pierdut nervii şi nouă viitorul în certuri de mahalagioaice penale.

Cu unul din profii de la Şincai am fost coleg de cameră în facultate, şi este unul din cei mai inteligenţi oameni pe care-i cunosc. Cu una din profele lor am fost coleg de facultate, la secţii comune, şi este, din nou, un om cu minţile-n cap, genul care mi-aş dori să-i fie dirigintă la Gropărel. Dar ce ne facem cu dinozaurii din sistem, cu profesorii eşuaţi în funcţii? Cum răspundem provocărilor lumii moderne, în care copiii ar trebui încurajaţi să se exprime şi să creeze cât mai liber fără altă frică decât aceea că ceilalţi vor râde de ei dacă debitează prostii? Care mai este diferenţa dintre noi şi mujahedinii din ISIS care acum câteva zile distrugeau statui vechi de 3000 de ani în oraşul irakian Mosul numai pentru că statuile aveau alte păreri decât ei? Oare dacă elevii şcolilor private ar face la fel, n-ar păţi oare şi ei la fel? Asta în timp ce în ţările nordice (vrem, nu vrem, sunt etalon de prosperitate) se desfiinţează sistemul de clase bazat pe vârstă, sau predau 3 profesori la oră, sau se dau note abia în clasa a opta, sau profii univi cu doctorate la Cambridge sunt luaţi la per tu de studenţi. În ăstimp, noi ce facem? Continuăm să-i pedepsim cu măciuca pe copiii noştri pentru asemenea abateri? Le sădim umbra fricii de pedeapsă la vârsta la care sunt cei mai creativi?

Delfinii cu care am dansat în #tendubai au fost dresaţi prin stimularea comportamentelor pozitive şi neîncurajarea comportamentelor greşite. Nu sunt adeptul libertăţii de exprimare care-ţi permite să-i porcăi pe alţii şi valorile sau crezurile lor (de orice natură ar fi ele – religioase, sexuale, etice etc.). Da, elevii au greşit: hate speech is not free speech. Dar de ce nu le oferim şi noi, nu ştiu, şansa de a-şi recâştiga locul în liceu după o asemenea greşeală printr-un stand-up comedy cu adevărat amuzant, făcut în faţa profesorilor şi colegilor? Poate copiii respectivi nu sunt obraznici, poate sunt pur şi simplu umorişti. Poate că, în loc să-i pedepsim, ar trebui să-i îndrumăm spre avocatură, spre jurnalistică, spre politică sau habar n-am ce, sindicate.

Imediat după revoluţia din ’89, am scris pe peretele şcolii “Jos Florescu” (proful de română). Cancelaria a luat foc, era o perioadă de “jos toţi”, s-a pus şi atunci problema exmatriculării elevului Groparu în consiliul profesoral, norocul meu că le era tuturor frică în perioada aia şi s-au mulţumit să-i explice elevului Groparu că nu e OK ce a scris. Elevul Groparu a înţeles şi a mers mai departe, ne-exmatriculat, şi a urmat chiar facultatea pe care proful Florescu a terminat-o. Şi acum întrebarea mea este: oare ce s-ar fi ales de elevul Groparu dacă ar fi fost exmatriculat la vârsta de 13 ani?

19 lovituri, dă-i și tu!