Boooon.

Joi, după o zi infernală la muncă, cu şedinţe şi reproşuri, ajunge Groparele în aeroportul de la Cluj cu bagajul făcut foarte în grabă, pentru că cu o noapte înainte avusesem o cumetrie cu Tudor şi cu un purcoi de bloggeri.

Uitai să vă zic că de la Cluj la Bucureşti, de unde plecam la Amsterdam, am mers cu avionul, nu cu trenul. Faza o fost ceva de genul:

- Marta, mămica Revistei Biz (aprigă muiere, BTW!): Bă Gropare, vii la Amsterdam? Plecarea e din Bucureşti.
- Groparu, adică eu): Apăi,… vin! Da’ vezi că vin cu avionu’ de la Cluj, că uite, mi-o crescut cotaţia, mă cheamă lumea la Amsterdam, nu-mi mai suferă cu CFR-ul, ce, suntem studenţi, Doamne fereşte?

Aşadar, ajung cu greu cu o oră înainte de plecarea spre Bucureşti în aeroportul-internaţional-consiliul-judeţean-alin-tişe-de-la-cluj. Unde las pălinca pentru drum în bagajul de cală (nici măcar la budă nu plec fără ea!), apoi sunt pipăit de nişte bărbaţi bine în uniforme pentru că-mi tot ţiuia capul când treceam printr-o poartă stelară, şi în cele din urmă sistemul mă scuipă într-o sală unde aşteptam avionul şi era înghesuială ca-ntr-o baterie de găini.

Şi rotindu-mi privirea să văd dacă nu cumva nu cunosc pe nimeni, ca să nu-mi aud dupa aia vorbe că de când plec la Amsterdam mi-o crescut cotaţia şi-s tot cu nasul pe sus, îi văd pe ei.

Stăpânii lumii.

Băi frate, parcă erau la Zidul Pângerii! Stăteau cu cărţile de rugăciuni în mână şi bolboroseau ca vulcanii noroioşi şi se tot înclinau şi iar bolboroseau!

Discret, dar foarte discret, scot telefonul şi mă fac că scriu un SMS. Şi jbeng, trag o poză cu unul dintre ei. Discret, fără blitz, fără sonor, ca atunci când faci poză la un chiloţel la Costineşti.

Şi trag una cu celălalt.

Şi apoi dintr-o dată mă întorc cu spatele şi mă retrag în celălalt capăt al aeroportului, că aşa am fugit de acolo că era să mă aresteze!

Păi ştiţi de ce?

Păi evreul avea în mână cartea aia a lor, Tora-Tora-Tora sau cum i-o zice.

Şi în cealaltă mână mai avea ceva: telefonul mobil. Cu care filma tot ce mişca în aeroport.

Şi am fugit repede de acolo! Păi dacă mă filma şi mă vedeam mai apoi cu moaca pe un blog de evreu?

Se termină războiul, vin evreii (care mai trăiau) înapoi, şi comuniştii îi alungă din nou din Romunica – ia plecaţi voi, cu conspiraţia voastră mondială, în Palestina aia a voastră, şi omorâţi şi nişte copii în fâşia Gaza! Şi lăsaţi-ne pe noi în pace, că ui ce frumuseţe de tancuri ruseşti avem în bătătură.

Şi în locul lor, al ovreilor, în căşile lor mândre făcute din banii smulşi de pe spinarea bietului popor român care tot timpul trăgea la crâjma evreului din sat şi-şi cheltuia pe secărică banii de pită (ceea ce face din evreu un personaj groaznic, rău şi meschin, care l-a sărăcit pe român îmbătându-l şi ţinându-l slugă, ca să se îmbogăţească el, ovreiul – nu râdeţi! că asta am auzit-o din gura unui peremist, la o conferinţă serioasă), deci în căşile lor mândre, comuniştii au instalat rumâni mai nevoiaşi. Că – de! Aşa era pe vremea ceea.

Şi au trecut anii, a trecut Petru Groza, apoi Gheorge Gheorghiu Dej, apoi Ceauşescu, apoi Iliescu, apoi iară Iliescu, apăi (plm!) iară Iliescu (huooo, nesătulule!), după Constantinescu.

Oraşul Beclean, lângă Cluj. Zilele noastre.

Într-o bună zi, într-o asemenea casă ce aparţinuse unui evreu şi care era locuită de o familie de rumâni, bate cineva la uşă.

Uşa se deschide.

- Bună ziua, Shalom! zice un domn bine, din spatele ochelarilor săi rotunzi, jovial, îmbrăcat în negru, cu pălărie şi cu cârlionţi. Eu sunt evreu, am locuit în casa asta până prin anul 1940, mă cheamă X (zise nuş ce nume cu -berg în coadă, da’ sigur nu iceberg, asta e sigur). Pot să vă fac o vizită?
- Păi… bună ziua…!
- Staţi liniştit, nu am venit să cer casa înapoi cu retrocedări şi porcherii. Am venit numai pur şi simplu să vă vizitez! Se poate? Scuze pentru vizita inopinată!

Românul – no, invitat oaspetele înăuntru, pus un pahar de vin la om, mai depănat o poveste, una-alta. La un moment dat, ovreiul spune:

- Vă rog eu foarte frumos, pot să mă sui în pod? Pot? Vă rog eu frumos!
- Apoi… suie-te, dară!
- Vă mulţumesc foarte frumos, mulţumesc!

Şi evreul s-a căţărat în pod.

De unde a revenit 2 minute mai târziu, cu o cutie metalică în braţe. Destul de măricică, şi grea.

- No… zise evreul, vă mulţumesc foarte frumos pentru tot, foarte frumos vă mulţumesc! Sănătate să ne dea Jahve la toţi, sănătate!

Şi a şters-o. Nuş dacă în fâşia Gaza, că nu despre asta e vorba.

PS: am zis ca nu dau nume ai cui bunici sunt.