Evrei

Un documentar despre evreii din Romania, cu bune și nebune

Peste îndărătnica asta de criză economică care nu se mai sfârșește odată se suprapune, din ce în ce mai amenințător, spectrul trist al revirimentului curentului naționalist: la vreo 800 de km de granița românească se dau lupte urâte tocmai din motive de patrie și conducător suprem. Să nu uităm de asta, în timp ce-i batem bucuța președintelui sas că de ce nu dă readuce tezaurul de la ruși, rezolvă foametea mondială și-l pune pe Dalai Lama președintele galaxiei (sau măcar al Samsung Galaxy S6).

Să nu uităm și că aveam cea mai numeroasă populație evreiască din Europa (a doua după cea a Rusiei sovietice) la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Conform documentarului cu nume imposibil de memorat Aliyah DaDa (pagină Cinemagia | pagină de Facebook), acest lucru se datorează faptului că guvernul de la București s-a oprit din genocid pentru că simțea vântul schimbării pe frontul de la Răsărit și nu vroiau să se pună rău cu aliații care se prefigurau a fi câștigătorii războiului. Oare așa să fi fost?

Soarta evreilor români sub regimul Antonescu face încă obiectul a numeroase dezbateri aprinse în care invariabil se ajunge la injurii și incantații naziste, iar istoricii, din câte știu, nu prea au ajuns la un consens în acest sens. Rămân însă de notorietate anumite aspecte:
– trenul foamei, plecat de la Iași și plimbat prin Moldova timp de trei săptămâni (citat din memorie) cu 10 km la oră, în care deportații sioniști au fost hrăniți aproape exclusiv cu pește sărat și foarte puțină apă, în soarele necruțător, și cei mai mulți au murit de sete
– execuțiile în masă de care vinovată se face armata română (spre deosebire de execuțiile efectuate de nemți, în cazul primelor tuburile de cartușe din gropile comune erau fabricate în România)
– sentimentul general antisemitic din perioada marelui războiului, cu magazine devastate și oameni loviți în plină stradă, concediați, deportați sau pur și simplu uciși (am avut și noi kristallnacht-ul nostru).

Înainte de război, odată cu ultimatumul dat de sovietici României (să evacueze Basarabia în 24 de ore pașnic, fără să opună rezistență și să facă uz de armament) o parte din populația filo-rusă sau comunistă (da, unii erau evrei) de peste Prut a recurs la provocări și umilințe. Circa 300 de ofițeri și cam 50.000 de soldați nu au mai ajuns peste graniță, în regat. Conform documentarului, unii se pare că într-adevăr și-au pierdut viața în urma acestor acte de provocare: citeam mai demult despre exemplul unui tânăr ofițer român care, pălmuit de un alt ofițer sovietic, a scos revolverul și l-a împușcat, apoi și-a tras lui un glonț în scăfârlie pentru că nesocotise ordinul de retragere non-violentă. Alții, în schimb, de origine basarabeană, au hotărât să nesocotească ordinul de retragere și au ales să rămână la familiile lor. În acte, aceștia au figurat ca dispăruți. În gura lumii, toți au ajuns victime ale evreilor care i-au atacat pe români și i-au ucis pe perioada retragerii, contribuind la inflamarea unui folclor deja nefavorabil “jidovului”.

După război, deși o parte a nomenclaturii comuniste era de origine sionistă mozaică, mulți evrei au fost întemnițați sau vânduți ca vitele de statul român. Moment amuzant – pe vremea lui Dej (nu a orașului, bă! A președintelui), statul Israel a construit o fermă modernă de pui, primind în schimb dreptul de imigrație pentru 500 de evrei români în Palestina. Când a venit la putere, Ceaușescu a tunat și a fulgerat împotriva practicii pe care o considera denigratoare pentru țară; dar după doi ani a insistat să se revină la ea, de data asta în schimbul banilor, nu a găleților de pulpe de pui și nuggets de la KFC.

Ce am mai învățat de la documentar:
– am avut rezistență evreiască anti-nazistă în nordul Moldovei, dar nu armată, ci cu scop de informații și răspândire de zvonuri (unii au fost chiar parașutați de aliați).
– viața evreilor din închisorile comuniste nu a fost deloc ușoară: o octagenară ne arăta cămașa cu care tatăl ei a venit din închisoare. Efectiv zdreanța nu mai avea spate deloc.
– viața în kibbutzurile din Israel, în anii de dinainte și imediat de după război, a fost extrem, extrem de grea, cu oameni care au murit de foame, alții care au mințit că îi vor ajuta cu bani, dar nu au făcut-o (tot evrei de-ai lor), alții care au profitat cât au putut de situația grea a acestora (da, tot evrei de-ai lor). Deci nu numai românii își trag gloanțe în picior. Spre deosebire de ai noștri, în schimb, evreii s-au antrenat ani de zile înainte de imigrare ca să poată lucra și administra un kibbutz (!).
– s-a rememorat cazul vaporului scufundat în Marea Neagră cu 5000 de evrei la bord de un submarin rusesc, din care au scăpat 3 supraviețuitori
– despre documentarul Luminiței Cioabă despre poraimos, holocaustul romilor (despre care am vorbit și noi în Usturoi) și pe care, rușinică, Luminița, nu-l găsesc pe YouTube! De ce l-ai mai făcut, numai ca să-l ții pentru tine?
– despre documentarul “Golgota Basarabiei”, de mai jos.

Concluzia: felicitări pentru un documentar foarte bine făcut și care evită cu delicatețe imaginile filmate în lagărele de concentrare, deși astea ar fi făcut rating de vis. Dacă sunteți pasionați de istorie, mergeți să-l vedeți!

Și, ca un fel de post-scriptum, am aflat și eu că imaginile de arhivă cu intrarea armatelor eliberatoare sovietice în București și scenele cu efuziunea populară la primirea fraților de la răsărit nu au fost filmate în ’45, ci în ’50 și ceva, cu ocazia unui film artistic rusesc turnat cu figuranți. în ’45, într-un București sărăcit de război și foarte circumspect cu privire la rușii din poveștile cu violuri de la sate, nimeni nu a dat cu flori în muscalii care oricum erau prezentați în film ca fiind mult mai curați și mai bărbieriți decât fuseseră, în realitate, hoardele de barbari aduși din taiga pe post de carne de tun.

Tulai, mult am mai scris, iară. Până data viitoare, nu uitați: evreii și bloggerii conduc lumea.

11 lovituri, dă-i și tu!

Nu există-n lumea asta mamă ca a mea

– Alo! Gropare?
– Da, mămică!
– Ce faci?
– Uite, mic-dejunesc!
– Fii atent!

Gropăresei nu-i place să o lălăie, ci trece direct la subiect; practic, este femeia lucrului direct spus. Eu nu-i puteam spune să mă lase să-mi mănânc micul dejun tocmai din pricina asta; plus că şi părea mai stresată decât o găină de baterie. (more…)

13 lovituri, dă-i și tu!

Patru evrei intră într-o agenţie de turism…

Patru ovrei din Israel (deci putred de bogaţi, doar ei conduc lumea) intră într-o agenţie de turism: shalom, dorim patru bilete către locurile sfinte, plecarea în data de X.

Agenta se apucă şi caută, apoi le comunică preţul: 4 bilete, 1600 euro, 400 de euro biletul.

Cei patru schimbă priviri între ei, îngrijoraţi. Domnişoară, e prea mult; vă rog să refaceţi calculele. (more…)

39 lovituri, dă-i și tu!

Tulai, fain o fost in Amsterdam!

Dar ce najpa e aici la voi, în România!

Boooon.

Joi, după o zi infernală la muncă, cu şedinţe şi reproşuri, ajunge Groparele în aeroportul de la Cluj cu bagajul făcut foarte în grabă, pentru că cu o noapte înainte avusesem o cumetrie cu Tudor şi cu un purcoi de bloggeri.

Uitai să vă zic că de la Cluj la Bucureşti, de unde plecam la Amsterdam, am mers cu avionul, nu cu trenul. Faza o fost ceva de genul:

Marta, mămica Revistei Biz (aprigă muiere, BTW!): Bă Gropare, vii la Amsterdam? Plecarea e din Bucureşti.
Groparu, adică eu): Apăi,… vin! Da’ vezi că vin cu avionu’ de la Cluj, că uite, mi-o crescut cotaţia, mă cheamă lumea la Amsterdam, nu-mi mai suferă cu CFR-ul, ce, suntem studenţi, Doamne fereşte?

Aşadar, ajung cu greu cu o oră înainte de plecarea spre Bucureşti în aeroportul-internaţional-consiliul-judeţean-alin-tişe-de-la-cluj. Unde las pălinca pentru drum în bagajul de cală (nici măcar la budă nu plec fără ea!), apoi sunt pipăit de nişte bărbaţi bine în uniforme pentru că-mi tot ţiuia capul când treceam printr-o poartă stelară, şi în cele din urmă sistemul mă scuipă într-o sală unde aşteptam avionul şi era înghesuială ca-ntr-o baterie de găini.

Şi rotindu-mi privirea să văd dacă nu cumva nu cunosc pe nimeni, ca să nu-mi aud dupa aia vorbe că de când plec la Amsterdam mi-o crescut cotaţia şi-s tot cu nasul pe sus, îi văd pe ei.

Stăpânii lumii.

Băi frate, parcă erau la Zidul Pângerii! Stăteau cu cărţile de rugăciuni în mână şi bolboroseau ca vulcanii noroioşi şi se tot înclinau şi iar bolboroseau!

Discret, dar foarte discret, scot telefonul şi mă fac că scriu un SMS. Şi jbeng, trag o poză cu unul dintre ei. Discret, fără blitz, fără sonor, ca atunci când faci poză la un chiloţel la Costineşti.

Şi trag una cu celălalt.

Şi apoi dintr-o dată mă întorc cu spatele şi mă retrag în celălalt capăt al aeroportului, că aşa am fugit de acolo că era să mă aresteze!

Păi ştiţi de ce?

Păi evreul avea în mână cartea aia a lor, Tora-Tora-Tora sau cum i-o zice.

Şi în cealaltă mână mai avea ceva: telefonul mobil. Cu care filma tot ce mişca în aeroport.

Şi am fugit repede de acolo! Păi dacă mă filma şi mă vedeam mai apoi cu moaca pe un blog de evreu?

25 lovituri, dă-i și tu!

Sa nu ai încredere în evrei când le iei casele

Deci, contextul: al doilea război mondial, multă suferinţă, mult năcaz, fraţi ovrei deportaţi, mulţi deportaţi, puţini întorşi, oy vey.

Se termină războiul, vin evreii (care mai trăiau) înapoi, şi comuniştii îi alungă din nou din Romunica – ia plecaţi voi, cu conspiraţia voastră mondială, în Palestina aia a voastră, şi omorâţi şi nişte copii în fâşia Gaza! Şi lăsaţi-ne pe noi în pace, că ui ce frumuseţe de tancuri ruseşti avem în bătătură.

Şi în locul lor, al ovreilor, în căşile lor mândre făcute din banii smulşi de pe spinarea bietului popor român care tot timpul trăgea la crâjma evreului din sat şi-şi cheltuia pe secărică banii de pită (ceea ce face din evreu un personaj groaznic, rău şi meschin, care l-a sărăcit pe român îmbătându-l şi ţinându-l slugă, ca să se îmbogăţească el, ovreiul – nu râdeţi! că asta am auzit-o din gura unui peremist, la o conferinţă serioasă), deci în căşile lor mândre, comuniştii au instalat rumâni mai nevoiaşi. Că – de! Aşa era pe vremea ceea.

Şi au trecut anii, a trecut Petru Groza, apoi Gheorge Gheorghiu Dej, apoi Ceauşescu, apoi Iliescu, apoi iară Iliescu, apăi (plm!) iară Iliescu (huooo, nesătulule!), după Constantinescu.

Oraşul Beclean, lângă Cluj. Zilele noastre.

Într-o bună zi, într-o asemenea casă ce aparţinuse unui evreu şi care era locuită de o familie de rumâni, bate cineva la uşă.

Uşa se deschide.

– Bună ziua, Shalom! zice un domn bine, din spatele ochelarilor săi rotunzi, jovial, îmbrăcat în negru, cu pălărie şi cu cârlionţi. Eu sunt evreu, am locuit în casa asta până prin anul 1940, mă cheamă X (zise nuş ce nume cu -berg în coadă, da’ sigur nu iceberg, asta e sigur). Pot să vă fac o vizită?
– Păi… bună ziua…!
– Staţi liniştit, nu am venit să cer casa înapoi cu retrocedări şi porcherii. Am venit numai pur şi simplu să vă vizitez! Se poate? Scuze pentru vizita inopinată!

Românul – no, invitat oaspetele înăuntru, pus un pahar de vin la om, mai depănat o poveste, una-alta. La un moment dat, ovreiul spune:

– Vă rog eu foarte frumos, pot să mă sui în pod? Pot? Vă rog eu frumos!
– Apoi… suie-te, dară!
– Vă mulţumesc foarte frumos, mulţumesc!

Şi evreul s-a căţărat în pod.

De unde a revenit 2 minute mai târziu, cu o cutie metalică în braţe. Destul de măricică, şi grea.

– No… zise evreul, vă mulţumesc foarte frumos pentru tot, foarte frumos vă mulţumesc! Sănătate să ne dea Jahve la toţi, sănătate!

Şi a şters-o. Nuş dacă în fâşia Gaza, că nu despre asta e vorba.

PS: am zis ca nu dau nume ai cui bunici sunt.

30 lovituri, dă-i și tu!