documentar

Un nou documentar despre Ardeal: ”Transilvania mea”

Se numește Transilvania mea, deocamdată tot ce am găsit despre ei este o invitație de sprijin pe crowdfunding.

Filmul are numai pagină de Facebook, este regizat de Fabian Daub, un neamț militant pro-anti Roșia Montana, și arată bine. Filmul, că la neamț nu mă pronunț – în fața lui Dumnezeu, toți suntem frumoși!


Mândru germănel, tras printr-un inel! Poartă clop de la Sibiel (sursa)

Aici aveți trailerul:

Firește, filmul de-abia așteaptă să primească feedback de la internauții români care se vor declara lezați în ADN-ul lor pur, de dac, de alt film care arată țigani ce altceva nu aveț de arătat fmm în transilvania să facă la el acasă filme din astea cu refugiați lu merchel.

4 lovituri, dă-i și tu!

Un documentar despre evreii din Romania, cu bune și nebune

Peste îndărătnica asta de criză economică care nu se mai sfârșește odată se suprapune, din ce în ce mai amenințător, spectrul trist al revirimentului curentului naționalist: la vreo 800 de km de granița românească se dau lupte urâte tocmai din motive de patrie și conducător suprem. Să nu uităm de asta, în timp ce-i batem bucuța președintelui sas că de ce nu dă readuce tezaurul de la ruși, rezolvă foametea mondială și-l pune pe Dalai Lama președintele galaxiei (sau măcar al Samsung Galaxy S6).

Să nu uităm și că aveam cea mai numeroasă populație evreiască din Europa (a doua după cea a Rusiei sovietice) la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Conform documentarului cu nume imposibil de memorat Aliyah DaDa (pagină Cinemagia | pagină de Facebook), acest lucru se datorează faptului că guvernul de la București s-a oprit din genocid pentru că simțea vântul schimbării pe frontul de la Răsărit și nu vroiau să se pună rău cu aliații care se prefigurau a fi câștigătorii războiului. Oare așa să fi fost?

Soarta evreilor români sub regimul Antonescu face încă obiectul a numeroase dezbateri aprinse în care invariabil se ajunge la injurii și incantații naziste, iar istoricii, din câte știu, nu prea au ajuns la un consens în acest sens. Rămân însă de notorietate anumite aspecte:
– trenul foamei, plecat de la Iași și plimbat prin Moldova timp de trei săptămâni (citat din memorie) cu 10 km la oră, în care deportații sioniști au fost hrăniți aproape exclusiv cu pește sărat și foarte puțină apă, în soarele necruțător, și cei mai mulți au murit de sete
– execuțiile în masă de care vinovată se face armata română (spre deosebire de execuțiile efectuate de nemți, în cazul primelor tuburile de cartușe din gropile comune erau fabricate în România)
– sentimentul general antisemitic din perioada marelui războiului, cu magazine devastate și oameni loviți în plină stradă, concediați, deportați sau pur și simplu uciși (am avut și noi kristallnacht-ul nostru).

Înainte de război, odată cu ultimatumul dat de sovietici României (să evacueze Basarabia în 24 de ore pașnic, fără să opună rezistență și să facă uz de armament) o parte din populația filo-rusă sau comunistă (da, unii erau evrei) de peste Prut a recurs la provocări și umilințe. Circa 300 de ofițeri și cam 50.000 de soldați nu au mai ajuns peste graniță, în regat. Conform documentarului, unii se pare că într-adevăr și-au pierdut viața în urma acestor acte de provocare: citeam mai demult despre exemplul unui tânăr ofițer român care, pălmuit de un alt ofițer sovietic, a scos revolverul și l-a împușcat, apoi și-a tras lui un glonț în scăfârlie pentru că nesocotise ordinul de retragere non-violentă. Alții, în schimb, de origine basarabeană, au hotărât să nesocotească ordinul de retragere și au ales să rămână la familiile lor. În acte, aceștia au figurat ca dispăruți. În gura lumii, toți au ajuns victime ale evreilor care i-au atacat pe români și i-au ucis pe perioada retragerii, contribuind la inflamarea unui folclor deja nefavorabil “jidovului”.

După război, deși o parte a nomenclaturii comuniste era de origine sionistă mozaică, mulți evrei au fost întemnițați sau vânduți ca vitele de statul român. Moment amuzant – pe vremea lui Dej (nu a orașului, bă! A președintelui), statul Israel a construit o fermă modernă de pui, primind în schimb dreptul de imigrație pentru 500 de evrei români în Palestina. Când a venit la putere, Ceaușescu a tunat și a fulgerat împotriva practicii pe care o considera denigratoare pentru țară; dar după doi ani a insistat să se revină la ea, de data asta în schimbul banilor, nu a găleților de pulpe de pui și nuggets de la KFC.

Ce am mai învățat de la documentar:
– am avut rezistență evreiască anti-nazistă în nordul Moldovei, dar nu armată, ci cu scop de informații și răspândire de zvonuri (unii au fost chiar parașutați de aliați).
– viața evreilor din închisorile comuniste nu a fost deloc ușoară: o octagenară ne arăta cămașa cu care tatăl ei a venit din închisoare. Efectiv zdreanța nu mai avea spate deloc.
– viața în kibbutzurile din Israel, în anii de dinainte și imediat de după război, a fost extrem, extrem de grea, cu oameni care au murit de foame, alții care au mințit că îi vor ajuta cu bani, dar nu au făcut-o (tot evrei de-ai lor), alții care au profitat cât au putut de situația grea a acestora (da, tot evrei de-ai lor). Deci nu numai românii își trag gloanțe în picior. Spre deosebire de ai noștri, în schimb, evreii s-au antrenat ani de zile înainte de imigrare ca să poată lucra și administra un kibbutz (!).
– s-a rememorat cazul vaporului scufundat în Marea Neagră cu 5000 de evrei la bord de un submarin rusesc, din care au scăpat 3 supraviețuitori
– despre documentarul Luminiței Cioabă despre poraimos, holocaustul romilor (despre care am vorbit și noi în Usturoi) și pe care, rușinică, Luminița, nu-l găsesc pe YouTube! De ce l-ai mai făcut, numai ca să-l ții pentru tine?
– despre documentarul “Golgota Basarabiei”, de mai jos.

Concluzia: felicitări pentru un documentar foarte bine făcut și care evită cu delicatețe imaginile filmate în lagărele de concentrare, deși astea ar fi făcut rating de vis. Dacă sunteți pasionați de istorie, mergeți să-l vedeți!

Și, ca un fel de post-scriptum, am aflat și eu că imaginile de arhivă cu intrarea armatelor eliberatoare sovietice în București și scenele cu efuziunea populară la primirea fraților de la răsărit nu au fost filmate în ’45, ci în ’50 și ceva, cu ocazia unui film artistic rusesc turnat cu figuranți. în ’45, într-un București sărăcit de război și foarte circumspect cu privire la rușii din poveștile cu violuri de la sate, nimeni nu a dat cu flori în muscalii care oricum erau prezentați în film ca fiind mult mai curați și mai bărbieriți decât fuseseră, în realitate, hoardele de barbari aduși din taiga pe post de carne de tun.

Tulai, mult am mai scris, iară. Până data viitoare, nu uitați: evreii și bloggerii conduc lumea.

11 lovituri, dă-i și tu!