Întreabă unul:

- Bă, ce mai faceţi? Pe unde mai umblaţi, ce şi mai ales unde beţi?
- Bă, zice primul, io am prins de curând o gaşcă de turişti nemţi, albi şi blonzi ca nişte ruşi, i-am nenorocit, mă, ăştia mai stau până luni, până atunci varză îi fac! Uite, mi-am schimbat cureaua, nu mă mai cuprind pantalonii, am început să merg la fitness… viaţă faină!
- E bine, e OK. Tu? îl întreabă pe-al doilea.
- E! Pe mine mă ştiţi, io stau prin port şi tot ce descalecă de pe şalupe trece mai întâi pe la mine prin trompă, nu contează că-i moldovean, bănăţean, străin… tânăr-bătrân… ce mai, chiseliţă! Beau din toţi, fără deosebire, beau puţin câte puţin, până mi se apleacă.
- Drăguţ, deci tot cu turiştii ne scoatem, aia-i clar. Tu? îl întreabă ambii pe primul.
- Băăăă…! Io am găsit o chestie mult mai tare ca tot ce am degustat până acum.
- Cum, bă! Mai tare ca sângele de om?
- E! Sângele de om e nimic, mă, zero barat. Mie nu-mi mai trebuie sânge, io am trecut pe etnobotanice, e bestial.
- Etnobotanice? Ce Satana…?
- Da, băăă, etnobotanice! Îi mai ţineţi minte pe pescarii ia care vin în fiecare an la pescuială? Ăia, doi sibieni, doi medieşeni şi un blogger clujean? Bă, îţi dau ăia, mă, nişte senzaţii… au la ei Autan, Off, oţet, Killtox, Aroxol, au spirale şi lumânări aromate din alea de le dai foc ca să scapi de ţînţari… unsori şi creme şi prostii… toate ca să scape de noi… şi noi ne drogăm cu ele, mă, că nu ne omoară, şi nu ne vor omorî veci… şi sunt gratis, mă! Gratis, şi ei se dau ca disperaţii cu ele, şi tot speră că noi nu mai venim, mă, şi tot degeaba, şi ne drogăm ca-n Amsterdam… şi a doua zi o luăm de la capăt, mă, ca-n Amsterdam… şi e gratis… nu ca-n Amsterdam…

Da, mă, am revenit, nu m-au asasinat ţânţarii prea tare, dar nici bine nu mi-a mers! Dar a fost fain. Fain-fain! Foarte fain, aşa după cum vom vedea în episoadele ce urmează.

Şi adormi.

Şi se trezi lac de sudoare, zbierând ca un ied!

- Ce ai păţit? îl întrebă doamna Pitic, trezită de fojgăială; căci ea simţise imediat, aşa cum fac femeile, că ceva mişcă în pat.
- Am visat că-s în Deltă, la pescuit!
- Păi… eşti în Deltă. Şi mâine mergi la pescuit. Că şi ieri ai fost, şi alaltăieri, şi vei merge şi poimâine, şi răspoimâine, şi în fiecare zi a anului! Că asta faci de 50 de ani!
- Aha, zise el. Aşa-i, zâmbi el semi-adormit, aşa-i, sunt în Deltă, şi mâine merg la pescuit. Că şi ieri am fost, şi alaltăieri, şi voi merge şi poimâine, şi răspoimâine, şi în fiecare zi a anului! Că doar asta fac de 50 de ani.

Deci eu nu mă mai mir că de un an de zile am visat aproape săptămânal că sunt în Deltă. Şi că pescuiesc.

Străbunicul meu matern a fost mare geambaş de cai. Pre soaţa dânsului o bănuiesc de a fi avut origini gitane, judecând superficial după aparenţe o femeie cu 80 de ani mai în vârstă decât mine. Bunicul din partea tatălui m-a crescut cu poveşti despre Murgul, calul dânsului de când era copil, înainte de a pleca la şcoala de institutori, înainte ca lumea să o ia definitiv şi irevocabil razna, pe când calul nu era doar materie primă pentru salamul de Sibiu sau alte delicatese pentru cunoscători. Dinainte ca ordine venite de la nivel superior să îi transforme în sacrificii inutile pe altarul comunismului victorios.

Toate poveştile copilăriei mele aveau un şoiman înaripat, mai înţelept decât un Consiliu de Miniştri, care de fiecare dată când Făt-Frumos dădea în gropi, reuşea să-l scoată la lumină negreşit. Una dintre primele mele amintiri e legată de fericirea pură pe care mi-o conferea să-l văd pe calul vecinului. Calul acela, probabil obosit, dar bine îngrijit reprezenta în viaţa mea un eveniment mai important decât venirea săptămânală a părinţilor mei. Pentru mine au reprezentat întruchiparea libertăţii şi a forţei. Vântul care a luat trup pentru a trudi alături de ţăranii în mijlocul cărora am crescut.

De ce încep confesiunea aşa? Fiindcă am văzut ceva de o barbarie monstruoasă.

Nu sunt o fragedă vestală, uşor de şocat, sau să lăcrămez la orice ştire televizată de la ora 5 sau 7 pm. Din contră, sunt destul de dură şi calusată.

Dar masacrul ultimilor cai sălbatici din Europa mi se pare de o neglijenţă criminală care ar trebui pedepsită în instanţă, şi anume cu moartea. Prin împuşcare, tragere pe roată, fierbere în ulei şi pe urmă pe rug. Şi orice combinaţii, cu putinţă.

Ultima herghelie de cai liberi şi neatârnaţi s-a decretat de la un sus care e cu fundu-n sus că trebuie să fie executată. În această Românie unde ne batem cu cărămida-n piept pentru apărarea drepturilor a tot ce mişcă, pe care o integrăm urechist în UE, nu mai e un petic de loc şi un car de fân pentru ei. Nu sunt decât a liability, aşa că merită să dispară printr-o semnătură pusă grăbit pe un colţ de birou.

Înşişi pădurarii şi vreun domn cu carte au decis că prin păşunatul excesiv dăunează florei unice a Pădurii Letea. Şi-i doar prea greu şi lipsit de beneficii să le aduci un car de fân de acolo unde prisoseşte. Nu vin televiziunile să vadă cum tai cordonul ombilical al unui mânz proaspăt fătat. Deci e inutil. Şi de prisos.

Iar dacă în viaţă nu aduc nici un beneficiu nimănui, în moarte valorează ceva. Unii dintre localnicii mai întreprinzători se folosesc de această oportunitate pentru a-i marca pe cei nesupuşi şi neîmblânziţi ca să câştige un pumn de bani murdari de sânge. În acest scop de carnagiu au prins caii, îi ţin în nişte ţarcuri improvizate care încalcă orice drepturi ale animalelor pe care s-a gândit cineva vreodată să le pună pe hârtie.

Amestecaţi armăsari cu mânji şi cu iepe. Loviţi peste picioare, doar doar i-or schilodi. Lăsaţi fără hrană şi fără apă ca să le stimuleze instinctele de agresiune, să se rănească unii pe alţii, în căutarea unei portiţe de scăpare. Înţepaţi ca să li se ia sânge, teoretic pentru analize, practic pentru a ”demonstra irefutabil” că poartă virusul anemiei cabalinelor şi sunt un pericol pentru ei, pentru cei încă neinfectaţi şi pentru caii populaţiei din zonă. Orice e cu putinţă spre a fi justificată crima în ochii oamenilor. Şi pentru a satisface cruzimea dementă a unora care înfloresc din suferinţa unor nevinovaţi.

Desigur, în absenţa unor babe senile dar cu nume faimoase care să se agite întru apărarea lor şi fără de pizdele isterice care îşi ridică fustele în aer pentru a-şi expune lenjeria murdară dacă se ia decizia eutanasierii unor câini care intră în competiţie pentru buget cu copii bolnavi, singuri sau bătrâni abandonaţi, aceşti cai nu au nicio şansă. Nici un ONG nu poate toca frunză pentru cai, pe când pentru câinii vagabonzi e o tradiţie deja. Desigur, delicatele canine nu pot să-şi mestece singure menta. Caii însă care sunt adaptaţi pentru un regim vegetarian nu pot beneficia de aşa delicatese.

Nu avem însă bani pentru a-i păstra. Nu există dorinţă şi fonduri pentru a gestiona o sursă superbă de venituri din turism cinegetic. Fiindcă avem, în cea mai pură tradiţie dâmboviţeană, ne batem joc. Exterminăm ce avem azi, ca să aducem un substitut peste 2 zile, de la dracu-n praznic. Evident ungând pe cine trebuie uns.

Sunt gata să pariez că nu va exista nici un flash mob pentru sufletele lor nobile şi nevândute. Dacă în viaţă nu valorează nimic pentru nimeni semnificativ, în moarte vor valora. Nu mult, dar cât de un 30 de arginţi, aşa. Sau poate 28. Căci cu 30 a fost preţăluit Fiul Domnului, oamenii ar merita un 29 şi cum animalele i-au fost încredinţate spre păstrare lui Adam şi descendenţilor săi, hai să ne târguim la un 28. Doar nu se face un animal prost să valoreze mai mult decât o jigodie culmea creaţiei divine, punctul final al lanţului trofic.

Avem bani pentru a pune frunze verzi pe coliva lor. Ca să nu îi mai umilim în viaţă, pregătim utilajele fabricilor de mezeluri ca să-i savurăm în moarte.

Fiule sau fiică pe care mă rog să o am, iertaţi-mă că nu ştiu să fac nimic pentru ca peste 20 de ani să puteţi admira minunea numită cal sălbatic.

Prieteni pe care nu vă cunosc, rugaţi-vă pentru sufletele ultimilor inocenţi ai României.

Autorităţile s-au scărpinat româneşte în cap; apoi s-au codit, s-au socotit: ca s-o scoată de acolo ar fi trebuit o groază de bani, ar fi trebuit scafandri, sudori subacvatici, ingineri NASA, remorchere, tot felu’. Ori ei nu aveau bani, că doară se ştie că judeţul Tulcea e un judeţ sărac, şi acolo nu se mai eliberează vreo chitanţă sau factură fiscală de prin 1942, deci de unde venituri la buget. Nu mă credeţi? Ia mereţi voi numa’ în Deltă, puteţi pune în ramă orice bon fiscal primit, îs mai rare ca pelicanii creţi. Da, e aproape ca pe litoralul nostru.

Aşa că au făcut ceea ce era româneşte posibil – au pasat mâţa moartă şi au scos epava la licitaţie pentru fier vechi. S-au prezentat ceva firme, unele de scafandri, şi un neica nimeni. Neica nimeni, de altfel, a şi câştigat licitaţia.

O săptămână mai târziu, canalul era curat. Deci curat-curat! Nici urmă de epavă.

Autorităţile s-au scărpinat iarăşi în cap. Cum naiba o reuşit nenea ăsta să cureţe canalul?

L-au prins într-o seară la crâjmă, unde bea pe banii lui (fără să primească bon fiscal – dar asta e altă discuţie). Şi l-au întrebat:

- Băi omule! Zi-ne şi nouă, că ne-am făcut rană de cât ne-am tot scărpinat în cap: cum ai reuşit să cureţi epava aia?
- Simplu, zise omu’. Am vândut-o mai departe.
- Cui? Cui ai vândut-o?
- E, cui! La ţigani. Au ras ăia totul.
- Cum, cu scafandri?
- Ete na, cu scafandri! Cu măgarii. S-or băgat sub apă, şi or tot tăiat la epava aia până o luat-o nevoia, şi apăi or suit-o pe măgari şi or dus-o la centrul de colectare.

Sorbi alene din paharul de mastică. Râse scurt.

- Auzi la ei, scafandri… ţigani, bă! Ţigani!

Când am mers prima dată la pescuit în Deltă, pe Lacul Roşuleţ, în drum spre locul de pescuit am trecut cu barcazul lu’ nea Aurel (îl ştiţi pe nea Aurel din Sulina, nu?) pe lângă moşia lui SOV de pe Lacul Roşu. Şi zicea nea Aurel că de când o pus lăbuţa pe fosta gospodărie de partid de pe Roşu, nu mai lasă nici un pescar să îşi pună plasele pe ditamai lacu’; că are oameni cu puşca (!!) care patrulează zona, şi dacă prind un pescar cu plasele îi aruncă peştii înapoi în baltă, deşi concesiunea lui se limitează la un colţ de lac, nu la tot luciul de apă. Şi mai şi momeşte zilnic la extremitatea unde e conacul, de toţi peştii din baltă, vară-iarnă, numai acolo stau. Deci ţapă, dijaba mergi în Deltă să prinzi capturi. Şi că planul lui de mogul hrăpăreţ ar fi fost să puie mâna pe tot luciul de apă din Deltă, să-l concesioneze, să fie numai al lui.

No… io zic că nu are rost să plecăm urechea la ce zice unu-altu, că dupa aia iar tindem să credem legenda aia cu Ceauşescu care a tăiat cu laserul tancurile ruseşti strânse la Prut să ne atace ţara, prin anii 70.

Daaaar… eram tot în Deltă, şi, tocmai ne împrietenisem cu dom’ Negrilă (îl ştiţi pe dom’ Negrilă din Sulina, nu?) în jurul unei pălinci de Sibiu, pe la 11 dimineaţa. Dom’ Negrilă venea la pescuit cu o Dacie ca a Groparului, şi instantaneu i-o plăcut de noi, că noi suntem chiar o gaşcă faină.

Şi zice dom’ Negrilă: să vă zic una… că vine SOV în Sulina, să plece la moşia lui – fosta gospodărie de partid, no. Şi debarchează la debarcader şi face doi paşi pe chei, să-şi dezmorţească cusăturile înainte de a se urca pe barca lui cu motor care să-l ducă la moşie. Şi cum se plimba el aşa, şontâc-şontâc (atunci am aflat şi eu că SOV e şchiop, că nu mă pasionează viaţa şi opera mogulilor), ce păţeşte? O cotarlă de câine vagabond, pe care nimeni nu dădea doi bani, mic, negru şi urât, şi şi sperios din cale-afară, cea mai mare colonie de păduchi de câine din Europa de Est, odată numa’ mi ţi se repede, şi înainte să-l poată opri vrun badigard, mi ţi-l muşcă zdravăn, mârâind, pe Vântu de piciorul sănătos, de toată Sulina o înţepenit! Şi dupa aia toată Sulina o început să râdă, că cine dreq o mai văzut pe lumea asta mogul şciopătând din ambele picioare! Cine, cine! Spune-mi cine, cine!

Bă, dacă dai la somn, momeşte cu ficaţi putreziţi! Aşa mi s-a zis.

Aşa că am plecat din Cluj cu o caserolă zdravănă de ficaţi în sarsanale. Ficaţi care au început să fermenteze două zile mai târziu, că era cald de-ţi lichefiai minţile.

După ce am schimbat locaţia confluenţei Dunărea Veche-braţul Sulina, la descărcare, am dus masa amorfă de ficăţei care bolborosea de la putreziciune undeva la vreo 20 m de corturi. Nici măcar eu, artizanul întregului proces de vânătoare de somni, nu puteam sta cu infecţia la mustaţă; mai ales că ăştia mi-or promis că mă aruncă în Dunăre cu bolovan la gât dacă le mai miroase, că şi aşa pe barca lu’ nenea Aurel or trebuit să adulmece miasmele putorilor ficaţilor, că momeala era cu noi.

No.

Şi după ce or bătut cale lungă de la Cluj până la Sulina, ficăţeii mei de pui au ajuns în burtica unui câine deltaic hămesit. Da, aşa putrezi cum erau ei. Deci respect. Ne-am pus momelile şi viermii de cadavru bine, să nu ne trezim că nu mai avem la ce da, că ne mânca câinele ăla şi făina de grâu!

Uite ce se vedea din zona unde eram cantonaţi:

Pe lac era plin de şerpi, dar din păcate nu am reuşit să filmez nici unul. Am filmat în schimb broasca asta  nehalită, ia uitaţi-vă şi voi:


M-aţi tot bătut la cap cu capturile. Aşa-i, Fulgerică? Uite-le:

Bine-nţăles, peştii ăştia i-am prins anul trecut, pe Roşuleţ.

Anul ăsta? Mi-i şi ruşine să vă arăt.

Click pe poză, că aşa pare mai mare!

Uite ce de bagaje aveam pe drum cu noi:


Pe catamaran, înspre Sulina, nu am stat cu gura uscată. Noi nu facem de-astea.

Câteva ore mai târziiiiiu,….!

Am ajuns în Sulina şi s-o stricat barca ce trebuia să ne ducă val-vârtej pe Dunărea Veche. Dar am arvunit alt barcaz, am ajuns cu bine, am pus cortul, ne-am cinstit cu coniace.

După ce am scăpat cu viaţă de la locomotiva de Copşa, de o rupt-o ardeleanu’ la fugă mai sprinţar ca o ieduţă, şi după asaltul ţânţăroaicelor fomiste, în prima noapte, dimineaţa ne-am trezit cu puzderie de plauri pe Dunăre. Toate buruienile de pe Dunăre or făcut ca Titanicu’ în monturile noastre, or pierdut băjeţii vreo 6 monturi într-o oră.

În orice expediţie vine un moment de disperare. Aşa că am sunat la pansion să vie să ne ieie. Să ne ducă de acolo!

Şi ne-or dus la un lac la vreo 2 km de Sulaina.

Am halit. Mult am halit! Am halit, de exemplu, zamă de fasole “Dinu Patriciu”, că ni se vărsase petrolul lampant peste ardei, şi avea gust de Irak (ne-am rugat fierbinte la Dumnezău să nu vină americanii să ne instaureze democraţia la noi pe baltă); grătare, gulaşuri, mazăre, orezuri, tăt felu’. Şi peşte. Yummyy…!

Peştele se pregăteşte pentru concursul de Miss Fish Prăjit.

Concurentele se halesc, apoi, cu mujdei şi carcalete. Pita şi orezul sunt opţionale.

Va urma, ce puii mei. Şi da, voi posta şi poze cu peştii prinşi!

Deci amu ştiu că toţi vă veţi oripila: sex în afara căsătoriei? E imoral, nu fă asta, nu e frumos, gândeşte-te că nici ţie nu ţi-ar conveni să ţi se tragă ţapa etc.

Da’ io nici n-am ajuns bine în Deltă, că deja s-o dat una la mine.

Subţirică, faină.

- Servus, i-am zis.
- Bună, mi-a răspuns.
- Fain afară, nu?
- Frumos, zise ea.

Io nu pot vorbi decât argheleneşte.

- Te vreau, mi-a zis ea, direct.
- Mă vrei? Hmmm. Sunt foarte însurat, i-am zis.
- Acest lucru nu are nici un fel de relevanţă pentru mine, mi-a zis.
- Nasol, i-am zis. Ştii că voi încerca să rezist.
- Ştiu. Dar şi tu ştii că dacă te vreau, te voi avea!

Am luat o pauză, încercând să mă gândesc la ceva să-i dau peste nas, să-i tai avântul.

- Miroşi bine, mi-a zis în timp ce mă gândeam.

Veneam de pe un drum de vreo 20 de ore, în călduri bărăgăneşti-deltaice. Feromonii mei au mai făcut o victimă, îmi zic eu.

- Să ştii că încep să mă dau la tine! mi-a mai zis.
- Mai bine lasă-mă, mă trag eu pi cur.
- Nu, nu pot. Deci chiar nu pot. Ţin însă să te anunţ ceva.
- Zâi, zâc io, după o oarecare ezitare.
- O să vină şi prietena mea cea mai bună cu noi, şi poate chiar încă una. Vom fi împreună, mai mulţi.
- Mai bine ar sta pe curu lor, zâc io.
- Nu, nu se poate. Nu se poate! Începem.

Şi aşa s-au pişat pe Autanul meu frumos mirositor vreo 800.000.000.000 de ţânţăroaice care ne-au supt şi ne-au halit de vii.

I-am expus faptul că sunt stresat, obosit, că blogul ăsta mă omoară cu zile, că la firmă avem şedinţe noaptea târziu, că nici să mestec mâncarea cum trebuie nu mai am poftă, că mă năpădesc gândurile, că Boc ne face oraşul de râs, că uite şi tu ce de ţânţari avem în casă, că nu ne mai vine odată mobila aia, că parcă m-am mai îngrăşat de când ne-am însurat, că viaţa asta uite cum trece pe lângă noi, că cum mai stăm cu banii, că nu ştiu cum dreq orice pereche de chiloţi parcă se mişcorează după trei spălări, chestie destul de dureroasă, că îmi e frică de viitor, şi viitorului de mine, unde ni sunt roşiile româneşti, oare va ajunge Gmail să detroneze Yahoo Mail?, da, ştiu că trebuie să ducem maşina la electrician, că uite, nu merge bricheta de peste un an de zile, Roşia Montana, Seinfeld, aloe vera, ce e mai bun, porumbul fiert, sau porumbul copt? Adevăr, sau provocare?, că dentistul nostru pleacă în Anglia, că de ce MySpace a fost detronat de Facebook, de ce nu se mai produc episoade cu Tom şi Jerry, şi atunci a înţeles.

A înţeles unde băteam eu.

Deci poţi minţi multe persoane pe lumea asta, un şăf, un părinte, un coleg de birou; chiar şi un vecin (“Nu, nu la mine s-o spart ţeava! E de la vecinul de sus!” – “Dar tu stai la ultimul etaj!”). Dar nu şi o nevastă!

Şi ea, înţelegînd unde bat eu, m-a oprit. Mi-a pus degeţelul pe buze, şi mi-a spus:

- Faci, te rog eu frumos, ceva pentru mine? Şi pentru amândoi? Faci?
- Orice, am spus eu, fără ezitare. Orice!
- Du-te, te rog eu, în Deltă la pescuit cu băieţii. Du-te! Şi stai acolo o săptămână. Nici măcar nu trebuie să-mi aduci nici măcar o coadă de peşte. Numai du-te. Pleacă.
- …
- Uite aici, îţi dau şi bani. Echipament ai, dacă îţi mai trebuie îţi cumperi, îţi mai dau bani. Numai du-te.
- Eu…
- PLEACĂ!!!

Şi voi pleca în seara asta, că de un an de zile visez la momentul când arunc pluta în apele de lângă Sulaina.

Şi o gaşcă de pescari suceveni se găzduiesc la ceva lipovean, şi îşi lasă maşinile în curte la om, şi pornesc, pescăreşte, prima seară cu un ciolhan de pomină, strochit cu tăt felu’. Şi cu amânat pescuiala pe a doua zi.

Şi a doua zi, se descoperă inevitabilul: unele maşini fuseseră răscolite de hoţi cu o noapte înainte, şi se şterpelise din ele tot felul de artefacte de pescuit!

Şi criză mare o ieşit, nu ca şi criza asta, că pescarilor nu le place să fie furaţi! Şi plângeri la Miliţie, şi porcherii. Dar oamenii nu uită pentru ce au venit, şi pleacă la agăţat, şi revin seara de pe baltă, şi mai încing o tură de chef, că pescarii, din câte ştiu eu, nu sunt pocăiţi, să beie numai suc de mere.

Şi şi a doua noapte hoţii vin şi fură! Şi iară crize emoţionale, cu pescari care jură că îi prind pe hoţi şi le fac felul! Dar gazda, lipovean, după cum zisei, le spune: “bueeeey, eştia îs din sat, d-acilea, mă! Păi pe mine mă fură ăştia? Las’… că stau eu la noapte într-una din maşini, şi mi ţi-i prind eu, şi ca pe lilieci îi răstignesc de uşa şurii! Să-i învăţ eu minte să mai fure de la mine!”

Şi în seara aceea, pescarii noştri iar s-au îmbătat, că tre’ să fii prostu’ Deltei să  nu bei în Deltă dacă mergi ca pescar; numai gazda a petrecut noaptea pişcat de 4 miliarde de ţânţari într-una din Dacii, aşteptând înfrigurat să prinză hoţii de benzină şi de artefacte pescăreşti.

Şi toată noaptea nu a venit nimeni! Şi a ieşit pe la 6 dimineaţa din maşină, dând cu pălăria de pământ, că el o fost la lucru când s-o împărţit norocu’, şi futu-i. Şi merge să trezească pescarii, să le facă micul dejun, să dea drumu la păsări în ogradă… apropos de păsări, ia să dea el drumul la păsări… şi în acest scop se îndreaptă către coteţe, şi începe: “pipipiiiii…. pipiii…. păsările lu’ tata! galiţelor! haidaţi la soare! pipipiiiiiiii! hai că e dimineaţă” – şi deschide coteţul.

Şi era să facă infarct! Că descoperă că hoţii nu mai avuseseră treabă, noaptea aia, cu maşini, benzină şi artefacte pescăreşti! Ci furaseră toate găinile, până la ultima. Da. Pe toate.

Şi ne punem corturile pe Lacul Roşuleţ, pe drumul de frontieră şi de costişă ce duce la Chilia, sau la Sulina – depinde, la fel ca restul lucrurilor din viaţa aceasta.

Şi ne punem monturile, ne lansăm beţele, ne întindem scaunele, ne întindem parapleul, ne gonflăm… ăăă… aia… domnişoara… deci barca, ne construim frigiderul la umbra trestiilor unde ne punem salamurile, coropişniţele şi râmele şi viermuşorii de cadavru, şi ne otrăvim cu carcalete (1/5 apă milenară, 4/5 vin alb buuuun) şi dormim ca pruncii, că era seară, şi noi venisem vo 600 km.

Până la 3 dimineaţa.

Când pe drumul de costişe ce duce la Chilia, sau la Sulina (depinde, la fel ca restul lucrurilor din viaţa aceasta) vine un microbuz în miez de noapte, care ne arde un claxon la 3 metri de cort – de am sărit ca arşi! Să ne salute omu’.

Fugim la undiţe, verificăm totul, mai băgăm o pipă, somnul ne era deja farfarisit, dar totuşi ne băgăm înapoi în cort pentru încă o oră de tras la aghioase.

A doua seară repetăm figura, şi iară vine nemernicul şi ne trezeşte, buimaci de somn, 3 ore după ce ne-am pus să dormim.

A treia seară repetăm figura, şi iară vine nemernicul şi ne trezeşte, buimaci de somn, 3 ore după ce ne-am pus să dormim.

A patra seară repetăm figura, şi iară vine nemernicul şi ne trezeşte, buimaci de somn, 3 ore după ce ne-am pus să dormim.

Deja eram exasperaţi. Şi am hotărât, în a cincea noapte, cu mari eforturi, să ne trezim la 3 fără 5, ca să nu ne mai trezească şoferul! Ba, chiar să îl oprim şi să îi cerem CV-ul.

Din a cincea noapte, şoferul nostru nu ne-a mai onorat cu prezenţa. Fapt care ne-a frustrat, pentru că am descoperit că, după ora trei dimineaţa, nici unul dintre noi nu ma aveam somn dacă nu mai eram claxonaţi!

Aşa că nu am mai prea putut dormi mai deloc, aproape nici unul, de atunci încolo, tot sejurul nostru în Deltă.

Am dat acolo de niste muieri extraordinare, desi plecaseram solo, noi, cei cinci pescari: clanul Neghiniţă din Mediaş, mafia MyTroylor din Sibiu, şi eu, Groparele Nemerniq, Camorra bloggerilor din Cluj. Şi din ăştia cinci, tri erau şi mai sunt încă însuraţi, şi vro doi au şi tri copii, şi deci probleme! Da’ la ce femele am descoperit noi pe-acolo, deci să te ţii, că n-aveai cum spune nu: crecă erau lipovence, că aveau buze senzuale, înnăscute pentru secs.

Şi măi copii… deci io aşa asaltat de muieri nu am fost de când m-a făcut mama! Asta dupa liceu, facultate, şi vro două mastere petrecute între domnişoare, şi io credeam că am ceva experienţă, mai ales că ştiu că io frumuşăl nu am fost, nu sunt şi nici nu cred că am să mai fiu, decât dacă-mi fac operaţie estetică de schimbare de sex, să samăn şi io cu un mascul adevărat gen – Leonardo di Caprio.

Şi noi am fost preveniţi că lipovencele astea îs foarte emancipate şi nu se gândesc de două ori dacă să-ţi livreze plăcere, mai ales dacă eşti din alt oraş şi ai şi accent de Ardeal, că aşa ni s-o zis, şi între noi fie vorba, cu accent de Ardeal poţi acăţa de oriunde din patrie. Dar femeile din Sulaina, când ne-or văzut, aşa pescari, parc-or înnebunit! Şi s-au repezit la noi fremătând de anticipaţie, şi toate, indiferent de vârstă, ne-au devenit ibovnice, şi ne-au adorat, ne-au strofocit, ne-au moşmondit, ne-au carcalit, ne-au supt, ne-au înnebunit, ne-au farfarisit, ne-au adulat, ne-au idolatrizat, ne-au cinstit, ne-au venerat, ne-au drăgălit, ne-au masat tailandez, ne-au calcinat, ne-au electrolizat, ne-au libovit, ne-au amorat, ne-au avut, ne-au bibilit, ne-au lingărit, ne-au tăricenizat, ne-au mamelit şi ne-au făcut să scrâşnim din dinţi de ce ne-au putut suge. Atâta numa’ că erau cam drogate, că degeaba ne-am dat noi ca disperaţii cu Autan gel şi spray, că ele or zis că aşa ceva consumă la micul dejun, după o masă sănătoasă.

Ce făceau bărbaţii lor în timpul ăsta? vă veţi întreba voi. E! Mâncau nectar, ca proştii.