cearta

Cum era să mă bat în Mănăștur pentru un loc de parcare

Aflat cu ceva treabă în Mănăștur – zona aia bună, de pe Plopilor, nu partea cu jungla africană – îmi parchez mașina preț de o oră după ce în prealabil am investigat cu foarte mare atenție terenul: știam că băștinașii de aici nu sunt dintre cei mai primitori dintre români. Aleg o alee perfect liniștită și parchez mașinuca pe trotuar, în loc nemarcat, lângă alta deja parcată acolo: era relativ OK, trecea câte o mașină pe oră, orice mămică cu cărucior avea perfectă vizibilitate să ocolească mașina în siguranță (le cer, totuși, scuze în gând dacă le-am inoportunat), mai degrabă aș fi luat amendă pentru parcare ilegală decât aș fi supărat vreun indigen, toate bune! Mănășturul dormea, era ora prânzului, oamenii plecați la serviciu.

Revin după o oră: o mașină de pițipoancă condusă de un adolescent slab ca iarba se chinuia să parcheze la milimetru de mașina mea, ca să-mi blocheze accesul pe partea șoferului. Ștergătorul atârna, inert și desprins, pesemne cineva făcuse exces de zel în a-l ridica ca să mă-nvețe pe mine minte!

Îmi ridic mâinile a exasperare: ficiorașul imediat dă în față și așteaptă să plec, dar cuminte, fără să iasă din mașină. Stau să văd dacă iese la făcut scandal, dar pesemne făcuse un pic de căcuță pe el de emoție.

Repar ștergătorul – eram prea zen ca să mă apuc de scandaluri – și planific să las geamul jos și să-l întreb ce mai face când trec pe lângă el.

Și se dezlănțujie jihadul.

Tati de ficioraș vine spre mine, amenințător, și începe să mă certe că de ce am parcat pe locul lui. Direct, fără introducere, fără bună ziua. Chestie pe care eu, dacă aș avea 55 de ani, aș face-o cu un ton mai împăciuitor, pentru că 1. oameni suntem; 2. diferența de 20 de ani dintre noi doi era cam în avantajul meu; 3. era, totuși, doar un loc de parcare nemarcat, pe un trotuar, nu pe locul cuiva.

Și mă ia la per tu, și îi atrag atenția că eu îi iau cu dumneavoastră; ”și ce-i, sunt mai bătrân ca tine!” Reușesc, totuși, să nu-l scot din dvs. până la final.

Îi cer să-mi arate unde scrie că e locul lui de parcare. Ia foc și îi crește tensiunea de zici că-i pușcă ochii cu sânge! Doară toată lumea știe că e locul lui de parcare! Și dacă mai parchez acolo, o să mă blocheze de nu o să mai plec de acolo veci! Și îi spun că dacă face asta, voi chema Poliția să-l amendeze.

Că s-o chem! Că toată lumea știe că el are patru (!) mașini, și că una o parchează în garaj, dar nu poate de a mea, și pe cealaltă o parchează fix pe locul ocupat de a mea! Și că el acuma nu-și poate parca mașina în garaj! Păi hai că vi-o parchez eu, dacă nu sunteți în stare.

Că eu unde locuiesc? (mai urma să mă-ntrebe ce meserie are tata) Că să parchez acolo unde stau eu cum vreau!

Și îi spun că bine, am înțeles, nu vreau să deranjez pe nimeni, nu voi mai parca acolo; dar eu, când cineva parchează pe locul meu, îl rog frumos și civilizat să nu o mai facă, într-o primă etapă, și oamenii înțeleg românește. Dar îmi dau seama, pe măsură ce discuția degenerează și omul vorbește la 20 de cm de mine de parcă ar vrea să mă pupe pe gură, că de fapt se urmărește nu convingerea mea, ci câștigarea disputei cu orice preț. Cu surle. Golănește. În văzul vecinilor. Alungarea mea cu coada între picioare. De asta aproape că mă atingea, agresiv, cu degetul arătător. De asta se apropia amenințător de mine în mod repetat. De asta arunca persiflări din bardă: cine sunt eu, un Neica Nimeni, să-i iau eu lui, clujean veritabil, locul de parcare? Și aud și cuvântul ”vinitură”, și alte grozăvii fără nici o legătură cu faptul că-mi desprinseseră ștergătorul pentru că parcasem pe locul nimănui. În mare, strategia aia nașpa folosită de oricine care știe că, de fapt, nu are dreptate, dar încearcă să te copleșească cu debitul verbal și de asta scuipă 1000 de idei pe secundă pentru ca tu să nu mai ai ocazia să îi demontezi unul câte unul argumentele trase de păr, cum ar fi faptul că el, clujean, are drepturi câștigate de pe vremea daco-geților. Practic, întreaga dezbatere devine o răgeală de măgar care poate zbiera cu mulți decibeli, oricât de calm mă încăpățânez eu să rămân.

Și toate bune și frumoase până când aud cuvântul pulă. Dublat cu momentul în care domnișoara de fiu-su, căruia-i puteam fi tătic fără probleme, mă somează ”du-te, , acasă!” Bă? Păi atunci mă hotărăsc să pun punct scandalului cât pot eu de abrupt: intru în mașină, scot telefonul și încep să-i filmez.

Ar fi trebuit să fac asta mai devreme, ar fi ieșit un filmuleț delicios. Urmăriți, vă rog, fâstâceala personajelor, care devin, dintr-o dată, brusc interesate de contul lor de Facebook.

Pentru că – nu? – așa rezolvă bărbații adevărați conflictele în ziua de azi.

22 lovituri, dă-i și tu!

Poor bastard

Ieri a fost ziua hinuţei noastre, ce mai, să trăiască, la mulţi ani! Noroc cu Facebook-ul că nu am uitat de aniversarea ei cu desăvârşire (io tot mereu mă cred pe o altă planetă, pe care e obligatoriu să mergi la pescuit; dar sursele mele îmi repetă că de fapt sunt pe planeta aia pe care e obligatoriu ca nievasta să-ţi interzică să ieşi la o baltă).

– Servus, hinuţă!
– Servus, zice ea.
– La Mulţi Ani, să-ţi crească cozonacii, să îţi iasă curăţenia lună, să calci cămăşile fără probleme, să parchezi uşor, să îţi scadă celulita… (mă rog, chestii care se urează la femei). (more…)

8 lovituri, dă-i și tu!