Revenim acuma la nunta lu’ Nelu cu Mariana.

Sa stiti si voi ca treaba asta cu năşitul implică o sumedenie de responsabilităţi de adult mare: practic, eşti introdus într-o nouă familie. Ori dacă tu eşti, ca mine, inadaptat familiilor (familia mea m-or dat la orfelinat când eram mic!), s-ar putea ca de emoţie să calci, ca mine, pe fusta mamei mirelui, să nu îl recunoşti pe socrul mic din pricina emoţiei, să o refuzi ca un laş pe verişoara mirelui care, văzându-te fâstâcit, vrea să te ia la dans, şi chiar să te şi prăbuşeşti peste gajică-ta (naşa, de!) când dansezi valsul miresei, mângâiat de privirile dezaprobatoare şi consternate ale publicului.

Sau să faci ce am făcut noi, cu cealaltă pereche de naşi, când s-o furat mireasa.

Deci – să mă ierte Dumnezo! Şi şi mirii, şi nuntaşii.

Io mi-am dat seama, venind din Muntenegru, că imi e imposibil, la salariul meu, să trag şi concediu de 13-14-15 zile, şi să şi năşesc în aceeaşi lună; asta în condiţiile in care întreaga mea garderobă (costum, 2 cămeşi, pantofi, curea, cravată) mi-am reînnoit-o pentru năşit, mai puţin chilotii mei de pe mine, pe care îi câştigasem la pocher în anu’ 4 de facultate, şi ciorapii din picioare, furaţi de la un vecin care adormise în primăvară, beat, la mine in scară. Şi cu gaura asta neagră şi financiară în sufletul meu spiritual, iacă-mă nevoit să negociez de pe poziţii de forţă cu hoţul de mirese!

Ceea ce clar că nu am făcut, fincă mie nu mi-o dat nimeni microfonu’ sa negociez cu hoţii de mirese, că l-o loat celălant naş, Greuceanu. Şi io, care toată viaţa mea am fost ignorat de toţi, mai ales de fetele frumoase din trolee, m-am trezit că singurele cuvinte pe care mi le-am auzit la negociere or fost “dă-te, bă, mai încolo, că nu mă văd la cameră!” – zise, bine-nţeles, de un chelner, care vroia să se facă actor la Teatrul National din Dumbraveni.

Ni s-o cerut bani pentru mireasă. Într-un acces de sinceritate, am zis că mireasa valorează mai mult decât datoriile mele la un loc! Ceea ce mi s-a părut un compliment senzaţional, atâta numa că nimeni nu o râs, fincă toţi cred şi acuma cu tărie că io sunt mai bogat ca Prigoană.

Unchiu’ mirelui, tată de Greucean, zis Virviricu, s-o hotărât să nu o mai lungească, şi să plătească EL pentru mireasă, in locul nostru, o sumă colosală (cred că era ceva legat de un bon de consumaţie de bar în valoare de vreo 100 RON). Mulţumim, Virvi’!

Noi, naşii şi mirele, am cântat la microfon “Trandafir de la Moldova!”, ca să răscumpărăm mireasa, ca să nu îşi petreacă mirele noaptea nunţii cu mine şi cu ălalant naş al sau – fără prezervative.

Într-un final, ca să ne răzbunăm, fetiţa lui Greucenii o furat pantoful miresei. Şi i-o cerut la Cosmin, tartorul hoţilor de mirese, că dacă mai vrea să vază mireasa încălţată vreodată, să facă bine să îi cumpere o păpuşă! Lucru la care ambele perechi de naşi am consimţit zgomotos, in aprobarea nemijlocită a sălii, după care am confiscat microfonul, lasându-l pe răpitorul de mirese perplex, şi cu banii luaţi.

Revenind la ce am scris la începutul postării: mi-e o lene infernală, aşa că oi mai scrie despre nunta asta când mai revine cheful de respirat. Finca e multe de zis! Si prea bine m-am simtit ca sa nu zic.

Noapte bună.