caine

Momentul în care am vrut să înfiez un cățeluș

Eram la pescuit, în locul meu preferat de înmuiat bețele-n apă (după Delta Dunării): la o balastieră din Sibiu. V-am mai spus de ea, în urma autostrăzii nomade Sibiu-Orăștie au apărut la un loc vreo 20 (!) de lacuri sălbatice pline de roșioară, caras, reginuțe, bibani. Nu te întreabă nimeni de sănătate, este plin de păsări (cufundaci, lișițe, rațe, găinușe de baltă), am văzut bizami, șerpi de casă (Natrix Natrix – asta o știu și eu), vulpi… ce mai, o minideltă în toată puterea cuvântului.

11 luni și vreo 20 de zile pe an trebuie ca nevastă-mea să tragă cu Regimentul 4 Artilerie la urechea mea ca să mă trezească la 7, să ducem copilul la școală; dar atunci când știu că trebuie să merg la pescuit nu am nevoie de ceas, la 5 și un pic sunt treaz lumină.

Și… în dimineața aceea de vară ajung pe baltă cu puțin înainte de 6, cu inima zvâcnind de emoție ca locul să nu-mi fie ocupat de vreun pescar mai harnic.

Și dau de EL.

Cum umblam prin iarba plină de rouă, atent să nu mă ud prea tare, l-am auzit cum schelălăie. Știți voi cum urechea umană este special construită ca mintea să o ia razna atunci când aude un copil plângând? Cum orice scâncet îți sfredelește urechile ca un burghiu de beton de 5?

Ei bine, m-am înmuiat tot când am văzut ghemotocul ăla minunat de blană albă care mieuna ca un bebeluș.

Amărât și pricăjit, plin de scaieți, burtos și caraghios și frumos și absolut adorabil. (more…)

12 lovituri, dă-i și tu!

Nu am întâlnit câine cu nume mai potrivit

– Ia întreabă-l pe fiu-tău ce o făcut la bunici! zice nievasta.
– Ficior, ce-ai făcut la bunici? întreabă tati.

Ficiorul ezită, că nu știa dacă pentru ce ce făcuse nu cumva urma să fie bătut cu sălbăticie crudă și apoi închis în beci 2 săptămâni și hrănit cu pită și apă, semn clar al unei familii tradiționale.
– Nimic! zice el, precaut.
– Hai, no! Zi cu ce te-ai jucat?
– Păi… când eram în nisip, mi-am băgat pu…
– Nununu! se bagă nievasta. Zi cu ce animale!
– Păi… cu un porumbel mort… cu o pisică bolnavă și râioasă…
– Nu, măi! Zi de câine!
– Da, și cu câinele de la bloc m-am jucat.
– Așa! Zi de câine!
– Păi l-am tras un pic de urechi, da’ nu tare… că are, așa, niște urechi uriașe, de elefant…
– Așa… și ia zi-i lu’ tati cum îl cheamă pe câine?

Ficiorul ezită din nou, dacă-l certăm?
– Zi, mă coptil!

Într-un final, fiu-meu cedează:
– Meleșcanu. Pe câine-l cheamă Meleșcanu.

12 lovituri, dă-i și tu!

Un copil romano-canadian versus rahatul stramosesc

Părinții aveau emoții cu el: crescut până la 9 ani în România, apoi dus în Canada până la 16 ani, apoi readus în vacanță înapoi în spațiul carpato-danubiano-(din păcate)victorpontic… oare o să-i placă în România, țara lor de PET-uri, țara mea de blog? Se va adapta, măcar pe perioada concediului? Nu va începe să miorlăiască după canadiencele îmbrăcate în canadiene, după străzile alea perfecte și natura plină de grizzly care umblă după budincă de om?


Înainte să te devoreze, ursul grizzly canadian își cere totuși, politicos, scuze (de aici)

În ziua aceea ieșiseră pe malul Someșului, la o plimbare. Briza clujeană le răcorea duios urechile, soarele scăpăra sulițe de foc, parfumînd pielea cu miros de plajă, păsările ciripeau, acoperind, aproape, zgomotul BMW-urilor Euro 3 care accelerau la semafor, cu toba spartă… România!

Când, deodată, îl auziră pe adolescentul româno-canadian cum își exprimă șocul lui cultural! Și-și varsă năduful adunat în țara barbarilor din est! Și cum protestează și blestemă țara care l-a născut!
– Shit! Shit shit shit! Shieeeeet!!!!

Se întoarseră, îngrijorați, să vadă ce-a pățit prințișorul! Băiatul, în schimb, număra senin rahații de câine nestrânși de proprietarii lor*.

____________________________________
* de mitici, firește, pentru că clujenii strâng mereu după câinii lor. Miticii își aduc câinii la Cluj să facă căcuță, apoi pleacă înapoi la București ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

8 lovituri, dă-i și tu!