Vă prezint filmuleţe cu crâmpeie din discursuri, înainte de a dezbate puţin prezentarea mea.

Aşa. Iată aici prezentarea mea, dacă nu aveţi nimic mai bun de făcut (orice referire la Lidl este pur teoretică, nu am nimic cu brandul).

Update – prezentarea gropareasca:

Şi acum nişte explicaţii:

În România, la ora actuală, blogurile cresc constant, drept dovadă faptul că mai mulţi ziarişti de marcă părăsesc industria care i-a consacrat pentru a deveni onlineri, scârbiţi de putreziciunea din mass media şi vrăjiţi că pe Internet se pot face uşor bani frumoşi (nimic mai neadevărat), iar presa continuă să-şi lingă coatele dând în bloggeri în timp ce alunecă încet în prăpastie. Bloggeri care nu sunt şi nu vor fi niciodată pregătiţi să substituie presa, dar câştigă trafic pentru că sunt zile în care efectiv nu ai ce citi în media decât dacă eşti fan Dilema Veche pe Facebook, pe când la noi nopţile în care facem cearcăne la calculator ne răsplătesc cu feedback pozitiv şi apreciere din partea cititorilor. Încă nu avem putere de tracţiune suficientă (eu, unul, mă bucur, pentru că prefer un ziarist prost într-o redacţie în care mai există câte unul deştept unui blogger prost, de capul lui), nu suficienţi români citesc bloguri, dar nu se ştie, încă, ce ne rezervă viitorul.

Iar în timpul ăsta, presa, câinele de pază al democraţiei, degenerează pe zi ce trece într-o maşină de făcut bani (da, ştiu, asta a fost adâncă rău) şi ajunge să fie citită, în mare parte, numai de idioţi şi de coprofagii de tabloide. Este descurajată, de cele mai multe ori neprietenoasă cu social media, violată de jurnalişti incapabili şi de patroni de publicaţii sau canale media care au picat BAC-ul anul ăsta, cântă la saxofonul oricui îi flutură nişte euroi sun nas şi este călcată cu călcâiele în mocirlă într-un aşa hal că oricine cu o brumă de creier sub scalp face alergie la însăşi ideea de presă. Se folosesc artificii ieftine pentru a se vinde reclamă, mai multă reclamă, în loc să se încerce să se ridice nivelul cititorilor se coboară nivelul publicaţiei, se traduc texte din ziare străine, pentru că noi nu avem experţi de niciun fel, nu interacţionează cu cititorii, îi desconsideră, se implică minimum în viaţa urbei, nu urmăresc subiectele tari până la capăt pentru că între timp apar alte accidente, eventual fac şi pace cu criminalul dacă acesta le este client şi varsă nişte bani în contul firmei, ne ocupă timpul cu editoriale de trei lei (când e ultima dată când aţi dat RT unui editorial inteligent?), nu-şi promovează oamenii, îi plătesc prost, îşi canibalizează cu sete propriile VIP-uri atunci când omoară trei oameni pe drum către Sinaia şi continuă neobosită să ne inducă nouă, tuturor, o stare de nesiguranţă soră cu panica – pentru că oamenii mulţumiţi cu ei şi cu ţara lor nu consumă detergent şi pulpe de pui ca sparţii. Iar în timpul ăsta noi ne uităm fascinaţi la buzele Andreei Esca atunci care ne turuie ştiri cu bunici violate, maşini de fotbalişti şi nunta lui Miron Cozma, şi mai băgăm o tură de mititei fripţi în ulei în timp ce-l adulăm pe Mircea Badea şi-l zgândărim să ne spună şi de mă-sa de rău, dacă se poate, pentru ca apoi tot noi ne mirăm că de ce nu este iubit ca Cabral. Asistăm la adulări băloase sau la spectacole de opoziţie oarbă, cu orice preţ, lăsăm orice precupeaţă cu vocea stridentă din piaţa de morcovi să defileze la TV, ne extaziem la ştiri servite de agenţii de presă străine despre urşii panda care în sfârşit au făcut sex la o grădină zoologică din Berlin, pentru că nimeni nu bagă un drum până în Tulcea să facă o investigaţie despre migraţia morunilor şi contrabanda cu icre negre, oricum investigaţiile astea costă şi nu le citeşte nimeni pentru că cititorii sunt de căcat şi oricum nu se rezolvă nimic după ele.

Asta e 60-70% din presa de început de mileniu, dragi cititori, mi se rupe inima pentru jurnaliştii capabili prinşi în menghina unui asemenea sistem, iar partea cea mai tristă este că atunci când le-am spus că presa trebuie să se reinventeze, singurele argumente memorabile au fost “tu oricum habar nu ai ce este într-o redacţie de ziar” şi “altcumva nu se poate”.

Oare unde ajung cei care nu ascultă de vocea clientului?

PS: Şi să ştiţi că nu mă topesc de plăcere nici când văd ce e în online.

Muierea mea tocmai născuse. Şi în duminica în care am avut filmările trebuia să-mi iau nievasta din spital. Cu tot cu prunc.

Bă, vii după noi? (nievasta). Cum nu! Că doară de când de-abia aştept să v-aduc acasă! (io). Şi mă gândesc: externarea se va face pe la 4 după-masa. La 11 începem, la 1 am terminat cu filmările; la 2 îs acasă, am o oră să: fac LUNĂ în casă, să spăl vasele, să dau cu aspiratorul, să bag o tură la spălat, să schimb lenjeria de pat, să cumpăr cel mai mare buchet de lalele pe care l-a văzut vreodată Floreştiul, să umflu baloanele, să fac un duş, să gătesc nişte ficăţei de struţ la cuptor cu sos se vin din Chile, că i s-o fi acrit muierii de câţi cartofi o băgat la spital, ba poate mai rămâne şi vreme să dorm un pic şi să îi scriu muierii o felicitare, să ne uităm cu duioşie la ea când om fi la pensie!

Pe la 2: bă, nu ai uitat de noi, nu? (nievasta) Lăcrămioara mea de toamnă, dar cum să uit! Într-o juma de oră termin cu filmările şi vin! (Groparele)

După o oră jumate: bă, îmi vine să înjur! Eşti pe drum? Steluţa mea de la Mercedes, imediat pornesc! Pe bune!

După câteva zeci de minute: bă… nu mai zic nimic! Io plec din spital fără tine! Vai, crenguţa mea de măslin, dar sunt ca şi acolo!

Pe la ora 6, un Gropar spăşit intră în spital. Deci spăşit ca un ghiocel. Muierea se uită la mine ca o herghelie de balauri. M-ar fi dat la canibali să mă mănânce de viu de testicule.

Îi iau pe amândoi, de emoţie plec cu portbagajul deschis la maşină, noroc că mă opreşte un om de bine. Îmi duc familia acasă, înfrunt ochii ei sfredelitori ca sudura până ajungem. Era tăcere; dar privirea ei spunea romane de Tolstoi, cu “război” în titlu. Intrăm în casă: dezastru.

Într-o săptămână fără muiere, apartamentul arăta ca în Kosovo. Ciorapi în bucătărie; lenjerie intimă pe galeria de la perdea; firimituri prin pat, cu un pic de gem de mure. Lapte uitat afară cu 4 zile înainte; o roşie bine îmbrăcată în mucegai; şi nişte pâine verde de 8 zile în sufragerie.

Nici astăzi nu ştiu ce zeu hindus a ascuns de ea furculiţele cu care vroia să mă înjunghie. Da’ în sara asta ne-am uitat la ce film mişto am tras cu ilarianţii, Mişu, Crivăţ şi scumpii de la TVDeCe, sub mămicia lui Ionuţ Turda, şi am râs de ne-am rupt! Filmul îl vedeţi şi voi azi, joi, 18.11.2010, la ora 10 punt.

Update: ladies and gents, we’re online!

Sa nu va radeti de freza mea, asa arat eu cand ma joc cu masina de tuns oi.