Taci, fiule, ca ti-oi da jumate din împărăţie…

…şi, cum mergeam noi grăbiţi dimineaţa din provincie către capitala Transilvaniei ardeleneşti, odată numai ce ţâşneşte un om pe zebră!
– Nievastă, pietonu’! apuc să strig.

Nievasta pune frână de-o fluierat ca CFR Marfă a pagubă.
– L-am văzut, zice ea. E OK.
– Ce-i aia? întreabă Gropărelu’.
– Ce-i aia ce? zic.
– ‘ietonu, zice el.
– A! Pietonu’? Pietonu’ e nenea ăla care o trecut pe zebră mai devreme, tati.
Vleau să cumper, zice el.

Mă ia un râs sănătos.
– Vrei să-ţi cumpăr pieton, tati?
– DA!
– Da’ n-am cum să-ţi cumpăr pieton…
– Ba da! BA DA!!!! IAU IETON!!!!!!!
– Da degeaba vrei, mă tati, că nu mai putem cumpăra pietoni! Mami, putem cumpăra pietoni?
– Nu se poate, măi Gropărele! intervine categoric şi nievasta.
– IAAAAAAU IETOOOOOOON!!!!! CUMPĂĂĂĂĂR!!!!!!! ACUM!!!!!!!!

Şi începe un plâns isteric, bietul copil, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când e el obidit, dosădit, cătrănit sau zădărât că merge la grădiniţă, zici că-i posedat.

Cruci
Ne-am înzestrat chiar şi cu cruci pe parbriz, dar Vrăjmaşul e mai puternic.

– Gropărele, te rog frumos, tati, nu mai zbiera! Da’ nu am cum să-ţi cumpăr ce vrei tu!
– Ba daaaaa… ba daaaaaa… (dacă aş folosi emoticoane, le-aş folosi pe astea: :(((:[[[:{{{, aşa plângea băietul să se descarce).
– Promite-i şi tu ceva, nu sta ca mutu’ cu nasu’n telefon! sare nievasta.
– Gropărele… tati, uite ce e… tati nu-ţi poate cumpăra pietoni, că nu mai sunt la magazinul de pietoni; dar dacă astăzi eşti cuminte la gădăniţă, eu îţi iau ce vrei tu când plecăm! Ce zici? Ce vrei tu îţi iau! Facem târgul?

Îşi plimbă limba peste lacrimi şi se uită la mine plin de speranţă.
– Da…
– Na bun, tati. Na ia zi tu acuma… ce vrei să-ţi ia tata când mergem acasă? O maşinuţă? O ciocolată? O pară? Ce să-ţi iau?

Fiu-meu se uită la mine plin de speranţă:
– Lapte de găină!!!

21 lovituri, dă-i și tu!