Siiii… proiectia Usturoi de la Aiud

Nu am poze: au băieții ăia de acolo niște badiguarzi la intrare care sunt obișnuiți să facă percheziții în cavități, așa că m-am conformat când mi-au cerut să las aparatura de înregistrare la poartă (cavitățile mele sunt SACRE!). Am scos din buzunare laptop, nuca nespartă rătăcită prin buzunar, pachetul de șervețele umede (în caz că-l ia pe Gropărelu’ căcuța când îl am în custodie) și pixul cu mina înghețată (în Ardeal a cam sosit iarna, grație armei meteorologice a lui Putin). Am mulțumit proniei cerești că nu aveam în jeb și ardeiul iute de la ciorba de prânz, că așa ceva nu ai cum justifica în Aiud!

Audiența – liceeni. De la 22 la 60 de ani. Unii condamnați la 35 de ani închisoare, din care mai au vreo 14. Nu am întrebat pentru ce au fost condamnați, mă iertați, nu e treaba mea; mai ales că și mie-mi vine uneori să pun mâna pe Kalashnikov și să împart dreptatea.

Probleme de infrastructură: varianta de 20 Gb (BluRay, se vede lacrimă) nu se poate copia pe laptopul de la penitenciar (nu au suficient spațiu), nici nu poate rula de pe HDD-ul extern. Încercăm de pe laptopul meu, dar nu comunică cu sistemul de sunet. Publicul se agită ușor: la 7 au ceva apel de seară, și dacă o mai lălăim mult riscă să aibă probleme. Nu-i pot condamna (hăhă), cu toții știm reputația filmului românesc de după revoluție. Încerc să mai trag de timp până rezolvăm cu sunetul: ce filme românești v-au plăcut? ”BD la munte și la mare”, mi se spune (ironie evidentă, dar funny).

Filmul usturoi - penitenciarul Aiud
Știu, voi vroiați poze la dușuri. Nu am decât poză cu sala Centrului Educațional

Începe, într-un final, proiecția: în infinita lui înțelepciune, mactardul de Lucian Alexandrescu (regizorul) mi-a făcut și o variantă de iPad (1 Gb), cu culori mai puțin superbe, dar care poate rula pe laptopul mai vechiuț al penitenciarului.

Începe proiecția.

Sunetul nu e cel mai reușit, se aude cu ecou, sunt momente și umor de dialog pe care nu-l gustă nimeni… și situații la care alte audiențe nu au râs deloc, dar la care deținuții mustăcesc serios. Umorul diferă de la un penitenciar la altul! Nu pot să nu observ, cu mândrie, cum oamenii rămân stană de piatră cea mai mare parte a filmului. Frate, dacă ținem deținuți liceeni la 50 de ani ațintiți pe ecran și nu suntem OTV, poate chiar avem ceva, altceva decât nota aia aberant de mare de pe IMDB…!

La final, pentru că deja decalasem proiecția din pricina problemelor tehnice (inerente, la fiecare proiecție am avut chestiuni tehnice de rezolvat, nu poți scăpa de ele!), publicul dă buzna să fugă din sală. Rămân în urmă vreo trei-patru oameni. Ca și în afară, există două tipuri de oameni: cei care gustă cu poftă orice experiență, și ații pe lângă care trece viața ca apa pe pana de gâscă.

Cei trei mă felicită, îmi mulțumesc, apoi unul mă întreabă:
– Da’… fetița aia… care cântă frumos… nu cumva o apărut pe Hora TV?
– Daniela Stoica? zic eu. Cum să nu… de o mie de ori!
– A, noi o știm! zic ei.

Fain… apoi directorul centrului de Educatie si Asistenta Psihosociala, Ciprian Sabău (un foaaarte cool om!), zice:
– Știi… scena aia de la început, în care țiganca spune despre un oarecare om, Stănescu Ioan, zis Usturoi, de la Sebeș, a cărui fiică a fugit în lume cu un ”țigan de altă rasă decât a lui”? (citiți partea cu bonus de la prima mea postare cu trivia de Usturoi).
– Da, zic, sigur!
– Ei… zice el, eu am lucrat ca asistent social în Sebeș; eu îl știu personal pe Stănescu Ioan, zis Usturoi.

Englezii au un cuvânt special pentru asta: se cheamă serendipity, votat ca fiind printre cuvintele cel mai greu de tradus în altă limbă (eu îl traduc, nefericit, cu găselniță). Dar… ce șanse erau să dau de aceeași poveste, cu aceeași aceiași martori?

Știu ce urmează să mă întrebați: păi și noi…?! Și am și răspunsul, de data asta!


Livrat a doua zi, grație TNT Express; cărora nu le pot mulțumi îndeajuns!

Deci mai urmează trimiterea filmului spre clasificare. Alți bani, alte acte… dar noroc că sunt perseverent! Sau căpos, cum zice nievasta; și zice bine.

7 lovituri, dă-i și tu!