Şi pe CFR poţi călători ca un boss

Când am venit din Deltă am adus şi peşte, pentru că la final capturile noastre le împărţim între noi (câştigătorul absolut al acestei politici am fost, indibutabil, mereu eu); aşa că am plecat din Sulina cu o straiţă cu vreo 6-7 kile de crap, mândru, nevoie mare! De parcă io i-aş fi pescuit. Taci cu tata, îi mângâiam eu pe solzi, vă haleşte Groparu de vă rupe.

Pentru că sunt la fel de lacom pe cât sunt de blogger, în Tulcea m-am oprit la o pescărie de unde am mai cumpărat vreo 7 caraşi la 5-600 grame şi 3 somotei la vreo 3-4 kile, că am foarte multă palincă acasă şi aia trebuie băută, şi cu peşte iese mega combinaţie, mor francezii de ciudă, muriţi, bă, habar n-aveţi să jucaţi fotbal pe National Arena prin glod şi mâl.

Pe urmă, ca şi când s-ar sfârşi mâine lumea, am oprit şi la Hârşova la pescărie; unde am mai luat vreo 6 ştiuci. Să fie, că nu se ştie.

Tot peştele era înghesuit în două sacoşe frigorifice; sacoşe care erau depozitate, la rândul lor, în cuva camionetei cu care mergeam către Ardealul nostru drag, care – să fim bine-nţeleşi! – în comparaţie cu restul ţării este ca Austria versus Tunisia, nu vă zic care dintre ţările astea e Ardealul, că ştiţi.

Cuva camionetei era descoperită. Şi sacoşele mele frigorifice zăceau în bătaia veselă a soarelui dobrogean.

Asta n-ar fi fost nimic; dar peştele, indiferent în câţi saci îl pui, la un moment dap înţeapă pungile şi îşi lasă nişte zeamă roşie de la ficaţi, sucuri din branhii şi muci de peşte. Chestiile astea se scurg în bena camionetei, şi de la soarele dobrogean se împut şi miros precum însăşi caca pe care îl face moartea cu coasa.

Ca să fie dezastrul perfect, de la hurducăielile drumurilor, zeama asta de ştiuci, caraşi, somni mov de negri ce erau şi crapi s-a întins peste toate bagajele noastre. Vorbim de rucsaci, scaune de pescuit, huse de lansetă, saci cu tot felu’.

De la soarele dobrogean, cel bărăgănean şi apoi ardelean, toată zoaia asta a început să fermenteze şi să elibereze o putoare care a curăţat orice formă de viaţă pe bază de carbon pe o rază de 4 km. Raza creştea cu cca. 1 km pe oră. În Sinaia, în faţă la primărie, cânta o fanfară. Când am ajuns noi, fanfara a luat pauză.

Când ajungi în Mediaş, îţi iei calabalâcul şi, învăluit în aura asta victorioasă, te sui în Intercity către Cluj, via Copşa Mică. Intri în compartimentul plin de obraze subţiri, oameni care vin de la conferinţe de la Bucureşti, străinezi, oameni bine îmbrăcaţi, intelectuali. 3 minute mai târziu rămâi singur în ditamai compartimentul, nici măcar naşu’ nu vine să îşi ceară biletul: toţi te-au părăsit de parcă ar fi fost în urma unui atac irakian cu bombă atomică cu gaze de ucis kurzi. Călătoreşti ca un boss – dacă reuşeşti să-l ignori pe pruncul ăla care plânge isteric în capătul vagonului de la mirosul de zeamă fermentată de somn. Mov de negru ce e el.

PS: Doamna care avea o valijoară frumoasă de piele întoarsă peste care au picurat sacoşele mele frigorifice de vreo 16 ori, vă rog să mă contactaţi la e-mail groparu punct ro at gmail punct com, aş dori să mă revanşez.

30 lovituri, dă-i și tu!