Secretara aiurită şi directorul fidel soţiei

Eram la masă de sărbători cu familia; când mama Gropărescu, mama ilustrului de mine, exclamă deodată:
– Vai! Am uitat să aduc sare.
– Nu e panică, man! sare nievasta repede, ca să cimenteze relaţia cu soacră-sa, fireşte.

O ratat momentul: în locul ei, aş fi zis “mamă soacră, aşa mâncare bună faci, că nici măcar n-are nevoie de sare deloc!” Dar nu apuc să zic nimic, că mi-aduc aminte imediat de o fază:
– Tu mamă, deci Cristina, prietena lu’ soru-mea din şcoala generală… şi care îi este naşă de cununie… ştii ce o păţit odată când erau colege? O plecat de acasă cu păpucii de casă în picioare! Şi o trecut pe la noi s-o ia pe soru-mea la şcoală, şi numa’ la mijlocul distanţei şi-o dat seama! Şi era şi iarnă… Şi o trebuit să-i dea soru-mea cizme, că altfel întârziau la ore!
– Haha! zice soacra nevesti-mii; asta-i nimic…

Se uită un pic la noi, nesigură dacă să ne spună; pentru că eu, în ochii ei, rămân copilaş, şi asta e poveste de oameni mari. Dar îşi dă seama repede că-s băiat mare, nu mai am 36 de ani, şi ne zice păţania secretă din fabrica lor comunistă:
– Deci asta nu-i nimic! Că într-o iarnă, secretara îl căuta pe directorul nostru general… şi voia să-i ceară ceva mai special, ceva gen o zi liberă, sau o învoire…

Nu ştiu de ce, dar eu, de fiecare dată când aud “secretară” şi “director” în aceeaşi propoziţie, îmi vine în cap o singură chestie: fundic. Fundic.
fundic
Chiar nu ştiu de ce.

– Şi? facem noi.
– Şi dă secretara buzna la el în birou, şi începe cu glas mieros: “domnu’ director, am o maaaaare rugăminte la dumneavoastră…” în timp ce se dezbrăca, să se apuce de treabă, că avea o tonă de chestii de dactilografiat… şi îşi dă jos blana în timp ce vorbea, că era cald în birou… şi pac!
– Pac? facem noi.
– Păi pac! Că atunci şi-o dat seama că uitase să-şi ia cămaşa pe ea în dimineaţa aia, şi era numa-n furou… şi o-ncremenit! Nici măcar “pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza” n-o mai putut zice de ruşine, stătea acolo mută ca un peşte şi nu ştia cum să-şi ascundă umerii goi…
– Şi directoru’?
– Păi directoru’… directoru’ o fost tot timpul un domn: i-o pus repede blana pe umeri şi i-o permis să meargă acasă să se schimbe.

Rămânem aşa, oarecum cu nişte întrebări nerostite… ne uităm la ea, iar mama simte nevoia să ne explice:
– Directorul era însurat, avea o nevastă foarte frumoasă, şi secretara era mai în vârstă, aşa; cam în pragul pensionării.
– Aaaaaaa…

7 lovituri, dă-i și tu!