Să nu mai ziceţi că nimeni nu bagă bani în cultură

De fiecare dată când mă duc la British Council pic într-un extaz metafizic profund şi mă cred cel mai colosal şoarece de bibliotecă de pe planetă – poate şi din cauza filmelor ălora cu bibliotecare ochelariste cu decolteul până la jartierele negre.

Pe bune, de fiecare dată când trec pragul, studentul silitor din mine, care mergea la bibliotecă cel puţin o dată pe sesiune, preia controlul şi îmi umple braţele mele vânjoase cu tot ce apucă, ca un copil în magazinul de dulciuri; şi abia când ajung acasă îmi dau seama că programul meu zilnic este de la 9 la 6, apoi ajung acasă la 7, şi până nu adoarme Gropărelu’ cu degetul în guriţă nu pot mişca un deget (fiu-meu mă bate peste ochi când vede că nu-i dau atenţie); apoi, după ce-a adormit, îmi scriu postarea şi adorm cu cartea în braţe la primele 4 cuvinte şi mă dau intelectual (cine e, mă, Pleşu ăla?).

Apoi trec săptămânile şi eu îmi dau seama că trebuia să înapoiez cărţile, şi fuga-fuguţa la British, unde doamnele şi domnişoarele alea drăguţe de acolo îmi zâmbesc, amabile (“O venit investitoru’, tu!”), şi îmi anunţă amenda: 13 lei; 11 lei; 24 de lei; 13 lei, din nou. Iar eu, ca turcul, plătesc şi glumesc că ar trebui să-mi facă un card VIP cu puncte de loialitate şi discount, dar tot nu mă dau bătut, iară plec cu rucsacul plin cu cărţi pe care mai mult ca sigur că nu voi mai apuca să le citesc.

Tura asta un pic am sărit calu, pentru că am plecat în Austria şi am uitat să prelungesc termenul de predare, şi când am fost anunţat cât am de plată (30 de lei) am sughiţat uşor pentru că inima îmi ratase o bătaie (tocmai mă hotărâsem să mănânc un covrig la prânz, că n-aş mai cheltui banii pe ciorbă). Asta e, am plătit şi am ieşit de acolo cu ochii înlăcrimaţi.

Apoi am stat şi m-am gândit că bre, cultura trebuie să fie scumpă, că de-aia-i cultură; şi m-am simţit mai bine, mai ales că 30 de lei nu o amendă chiar aşa de mare pentru câteva numere din The Sun.

11 lovituri, dă-i și tu!