Să moară dujmanii mei, lalala

– Gropare, de azi eşti cel mai mare duşman al meu!

Făcusem mai devreme mişto de el că joacă ping-pong ca o fată; că bea cafeaua cu degetul mic ridicat, ca un transexual filipinez; că tot timpul îi flutură un muc din nas când respiră, muc de care nu îşi dă seama; că poartă mereu acelaşi pulover şi aceiaşi adidaşi indiferent de cât de mare e zăpada sau soarele în patria mea; că mănuşile lui arată de parcă i le-a luat mă-sa din Cora, la reduceri, că-s chinezeşti, din fâş, şi şi portocalii; că are o chelie ca Aurel Vlaicu pe bancnota de 50 lei; că sigur are coşuri pe spate; şi mai ales că e programeci, mă, programeci!

– Dap. De azi eşti cel mai mare duşman al meu! şi se uită la mine, să mă vadă cât mi-i de frică.
– Bă, îi zic. Nu ai nici o şansă.
– …? întreabă în timp ce continuă să joace ping-pong ca o fată, din interiorul puloverului lui peren.
– Păi da! Că valoarea unui om e dată de duşmanii lui. Io ştiu că pe tine te avantajează să ai un duşman ca mine, unul aşa, de calibrul meu; dar mie nu îmi face nici o cinste să am un duşman aşa, ca tine. Dimpotrivă, mă, m-ar dezonora.

23 lovituri, dă-i și tu!