După 45 de ani de comunism, românii tot nu știu să stea la coadă

Dacă este vreun lucru pe care mi l-aş dori pentru ţara asta în 2019, apăi ăla ar fi să învăţăm şi noi ca popor, în sfârşit, cum se stă la o afurisită de coadă.

Regula e atât de simplă: te pui în spatele celui din faţă şi încerci nici să nu-l împungi cu şliţul, nici să nu-i sufli în păr dacă te-ai cinstit cu cârnaţi în prealabil şi, mai ales, să nu te bagi în faţă sub nici o formă.

Nu.Te.Bagi!!!!

Repet: nu te bagi în față! Nici dacă ai asasini saudiţi pe urmele tale. Nici dacă te fixează Arşinel, bălind cu ochii la rinichii tăi.

Nici dacă se deschide o casă nouă!

Așadar: sâmbătă eram la aeroportul din Cluj, trimiteam una bucată cumnat înapoi în Italia. Îl însoţeam cu tot clanul: nievastă, soacră, el plus Gropărel. Şi eu.

În timp ce cumnatul împacheta, îl tot suna disperat un prieten care-l aştepta în aeroport să se grăbească, că e plin de lume şi nu se ştie dacă mai reuşeşte să ajungă la avion.

Asemenea îndemnuri sunt binevenite, dar nu când prietenul te sună de 8 ori (!) şi încă de două ori când eşti deja pe drum. Ştiţi genul ăla de oameni, nu? “Îl sun și-i spun să vină mai repede, că altfel sigur nu se grăbeşte!”

Asta o iritat-o pe una bucată soţie şi una bucată soacră, şi eu nu mi-am mai permis să fiu calm, pentru că sunt obligat să ţin cu ele, că avem sânge comun, prin alianţă.

Şi ajungem în aeroport, unde era nebunie cu locurile de parcare, nebunie şi la cozi, nebunie la Poliţia de Frontieră, nebunie, nebunie peste tot, spiritul sărbătorilor putrezise într-o adevărată nebunie.

Şi după ce ne asigurăm că cumnatul nu mai are cum rata avionul şi ne-am pupat plângând pe urechi, mă iau şi mă pun la coadă la aparat ca să plătesc parcarea.

Coada era mică; din cele două aparate de taxare, mergea numai unul; rămânem două persoane, când apare, seren, pensionarul.
– Ce-i cu ăsta, nu merge? ne întreabă.
– Nu, zice tipul din faţa mea, nu ia banii.

Pensionarul trebuie să verifice cu ochii lui, şi se convinge imediat. Între timp, tipul din faţa mea plăteşte la unicul aparat funcţional şi-şi ia tălpăşiţa.

Moment în care pensionarul se ia şi se bagă, pur şi simplu, în faţa mea şi-şi bagă tichetul în aparatul funcţional, ca și când nimic.

Eram singura persoană de la coadă. Am un metru 85, deci e cam greu să nu mă vezi, și mai devreme și vorbisem cu el, semn că dețin anumite capacități motorii. Cu toate astea, el alesese să mă ignore și să se bage în față.

În secunda aia, eriniile au coborât schimonosite la mine-n cap! Geniile infernale îmi întunecară privirea, mii de Scaraoschi se apucară de dans în faţa mea, iar hipertensiuna bubui la timpane ca capacele alea de oală din orchestre filarmonice.
– Ce faci, dom’ne, te bagi în faţă??? am tunat.
– Păi…
– Cum, dar eu stau aici de fraier? Nu zici nimic și mi te bagi chiar așa?
– Păi… stăteai la distanță, și-am zis că nu stai la coadă…
– Cum nu stau la coadă, dar ce vrei, să ne frecăm unii de alții aici? Nu ți-e rușine?
– Scuze, zice el.
Era prea târziu, deja-l prinsesem.

Tot boscorodindu-l, l-am împins ușurel la o parte, am apăsat Anulare pe tichetul lui, i l-am scos afară și i l-am dat.

Mi-am plătit apoi tacticos parcarea mea fără să-mi tacă gura absolut deloc. Ou și oțet, prieteni. Ou și oțet.

Și-am plecat în plină glorie.

Și apoi mi-a fost nițel rușinică pentru ce am putut să-i zic omului (”din cauza ăstora ca tine merge țara asta prost… nu ne mai facem bine…! dac-aș putea, v-aș împușca pe toți, mă, că nu vă-nvățați minte!” – și alte nazisme de genul).

Dar, în ciuda tuturor învățămintelor buddhiste, chiar m-am simțit mai bine! Mai ales că mi-a trecut repede sentimentul necreștinesc de vinovăție a doua zi. Căci, la Bobotează, plecată să facă rost de apa aia sfințită pentru care ÎPS Teodosie era să-și spargă fildeșii (pe bune, gugăliți faza, că merită!), în fața nevestei la coadă s-au băgat, pe rând, o băbuță, un nene cu handicap, un copil… așa, fără să zică nimic. Dar n-au apucat mai mulți, că odată a-nceput nievasta să le zică câte unele de dulce în sfânta zi, și cu succes instant, că n-a mai avut probleme dupa aia, s-au dat pe brazdă creștinii.

Deci practic, când e vorba de cozi, io și nievasta suntem ca Bonnie și Clyde… sau ca Iancu Jianu și Ionica, dacă vreți. Ionica, nu Ionică, că n-a trecut referendumul. Ce coada-calului!

13 lovituri, dă-i și tu!